Se dă textul:
“Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic şi nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pământul se închina în faţa lui, tot pământul ... Şi tot era al lui, numai al lui acuma...
Se opri în mijlocul delniţei. Lutul negru, lipicios, îi ţintuia picioarele, îngreuindu-le, atrăgându-l ca braţele unei iubite pătimaşe. îi râdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crămpoţească în sărutări. întinse mâinile spre brazdele drepte, zgunţuroase şi umede. Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele.
Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios, ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecăndu-şi palmele. Apoi,
încet, cucernic, fără să-şi dea jeama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor ...
Se ridică deodată ruşinat şi se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Faţa însă îi zâmbea de o plăcere nesfârşită.”
(L. Rebreanu: "Ion").
Cerinţe:
1. Stabiliţi locul şi rolul acestei scene, în roman.
2. Comentaţi, pe scurt, conţinutul fragmentului.
3. Caracterizaţi stările sufleteşti ale personajului Ion.
4. Selectaţi şi comentaţi mijloacele de expresivitate artistică utilizate.
5. Numiţi trăsătura specifică stilului lui Rebreanu.
REZOLVARE:
1. Scena prezentată în acest fragment încheie capitolul “Sărutarea” din volumul “Glasul iubirii" şi are un dublu rol:
de a da titlul capitolfflui;
de a face din personajul Ion “o figură simbolică, mai mare decât natura” (cum scria E. Lovinescu)
2. Fragmentul este un interludiu cu rezonanţe lirice, în care autorul evocă profunda comuniune dintre Ion şi Pământ.
Alcătuit pe două planuri (vizual şi olfactiv1), fragmentul este dominat de figura simbolică a unui Ţăran ale cărui dimensiuni devin hiperbolice.
Centrul scenei îl constituie gestul sărutului gliei, act în care Ion pune o anume cucernicie, ridicând astfel Pământul în rândul valorilor sacre.
, 3, Stările sufleteşti ale personajului sunt profunde şi totale: fericirea care îl copleşeşte este atât de deplină, încât lumea se reduce la acest sentiment; de aici, tentaţia de a îmbrăţişa “huma”, de parcă misteriosul glas al iubirii şi-ar fi schimbat obiectul (de altfel, într-o frază anterioară, pământul era comparat cu “o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa arătându-şi corpul gol, ispititor’’').
Plăcerii de a simţi în mâini pământul şi de a-i sorbi mireasma i se adăugă fiorul care străbate fiinţa şi conştiinţa învingătorului: într-un episod ulterior, Ion este proiectat în fabulos (“Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori").
96
i
4. Dintre procedeele de expresivitate stilistică pot fi menţionate:
• Repetiţia (prin care reluarea unor termeni ca: “fericire", "tot”, “al lui" sugerează reducţia lumii la bucuria stăpânirii pământului); un loc aparte îl ocupă repetarea termenului “pământul' (cu variantele semantice “lutul' şi “huma”) care sugerează, împreună, cele două funcţii ale pământului din vechile mituri: născătoare şi funerară.
• Personificarea “Pământul se închina în faţa lut' semnifică sentimentul titanic pe care îl trăieşte Ion (care are impresia că a învins Uriaşul reprezentat de pământ).
• Epitetele: “lutul nesru, lipicios ”, “brazdele drepte, zşrunturoase si umede ”, “mirosul acru, proaspăt si roditor", “lutul cleios ”, “pământul ud" atestă ideea că pământul ocupă locul central în gândurile lui Ion şi contribuie la plasticizarea imaginilor.
• Epitetele: “poftă sălbatică", “plăcere înfricoşată” şi “fior rece, ameţitor ” caracterizează stările afective atât de complexe ale personajului.
• Comparaţia: “atrăgăndu-l ca braţele unei iubite pătimaşe" sugerează, din nou, dubla funcţie mitologică a pământului; ultima dintre acestea (funcţia funerară) este accentuată prin compararea mâinilor pline de pământ ale lui Ion, cu "nişte mănuşi de doliu".
5. Trăsătura specifică lui Rebreanu este reliefarea senzaţiei organice: “Ii râdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o sudoare caldă, de patimă".
Note:
1. olfactiv = aparţinând mirosului
Argumentaţi, într-o compoziţie-eseu, că personajul Ion (din romanul cu acelaşi titlu, de L. Rebreanu) este “o figură simbolică, mai mare decât natura” (Eugen Lovinescu). Veţi avea în vedere:
I. Opiniile critice semnificative care relevă complexitatea
92
personajului.
II. Relaţia dintre structura romanului şi drama pe care o trăieşte Ion:
1) tipuri de conflicte;
2) conflictul dintre “Glasul pământului’'’ şi “Glasul iubirii'.
REZOLVARE:
I. Apărut în 1920, “Ion” este cel mai mare roman al iubirii de pământ din literatura română.
Personajul central al cărţii este Ion al Glanetaşului — figură simbolică, impresionantă prin iubirea pământului şi prin drama pe care o trăieşte.
Complexitatea acestui personaj a dat naştere unor viziuni critice atât de diferite, încât din însumarea lor se constituie o figură plurivalentă, alcătuită din puţine lumini şi multe umbre, dar impresionantă prin iubirea uriaşă, mitologică, pentru pământ.
Astfel, pentru G. Călinescu. “Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spănzurare, şi a rămas în cele din urmă cu pământ'.
In termenii aceleiaşi reci obiectivităţi, marele critic subliniază reducţia intelectuală a personajului, în alcătuirea căruia predomină instinctele: “Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse”.
Tudor Vianu îl priveşte pe Ion categorial, vorbind despre resorturile statornice ale sufletului, ţărănesc: “lăcomia de pământ şi senzualitatea robustă, afirmate prin şiretenie, lipsă de scrupule, cruzime".
Se pare însă că Eugen Lovinescu vede şi partea frumoasă a acestui personaj complex, în care autorul a dorit să creeze “o figură simbolică, mai mare decât natura”.
II. 1) Cu toate multele lui trăsături şi atitudini negative, s& cuvine să recunoaştem că Ion trăieşte o dramă, ale cărei proporţii îi macină fiinţa.
Această dramă provine, înainte de toate, din specificul mediului rural, în care “Ethosul, psihologia, erosul, întreaga existenţă se exprimă în felul cum gândesc oamenii, în condiţii date, despre pământ" (C. Ciopraga). Apriga dorinţă a lui Ion de a avea pământ îl pune în relaţii conflictuale cu Baciu, cu Ana, cu satul. Acesta ar fi conflictul exterior.
Mult mai puternic este însă conflictul interior (cu atât mai mult,
cu cât setea de pământ este convertită într-o obsesie unică, fixată în subconştient).
II.2) Acesta provine din lupta care se dă. în sufletul lui. între cele două “glasuri” care şi-l dispută până la sfâşiere.
a) “Glasul pământulur se înfiltrează ca o chemare obscură, copleşitoare, de parcă sufletul lui ar fi adunat toate “glasurile” gliei din subconştientul colectiv, transformând pământul într-un Uriaş mitologic; reprezentativă este scena în care Ion, mergând într-o dimineaţă la coasă, admiră un lot cosit de curând: pământul “negru-gălbuf' care “părea un obraz mare, ras de curând’’’ pare a fi Nepătrunsul eminescian, întins până la marginile Cosmosului, din somnul căruia avea să se nască lumea.
Din acest sentiment se naşte gestul prin care Ion se apleacă şi sărută pământul, într-o adoraţie aproape sacră.
în aceeaşi scenă, uitându-se la brazda pe care o cosise (şi care “îl privea neputincioasă”) “Ion se simţi crescând din ce în ce mai mare”, de parcă si el ar fi devenit un Uriaş prin înfrăţirea cu acest Pământ care respira si trăia, unindu-si “glasurile” într-un imn închinat soarelui: pe bună dreptate, E. Lovinescu l-a caracterizat pe Ion ca pe o “figură simbolică, mai mare decât natura”.
Este adevărat că, în lumea satului transilvănean de la începutul veacului nostru, demnitatea şi locul omului în colectivitate se măsoară în iugăre1 de pământ; este la fel de adevărat că Alexandru Glanetaşul (tatăl lui Ion),care-şi pierduse pământul, devenise un nimeni comparat (în scena horei) cu “un câine la uşa bucătăriei”.
Pentru Ion însă iubirea de pământ reprezintă mai mult decât dorinţa deă-şi depăşi condiţia: “Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat înlr- o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie/”
Plasat la începutul acestei caracterizări, instinctul iubirii pământului devine trăsătură definitorie a sufletului personajului “stăpânit”, posedat aproape de această dragoste. Proporţiile ei modifică dimensiunile timpului, transferându-le în etern (“Veşnic”).
în aceste condiţii, felul de a gindi -şi felul de a fi ale personajului, capătă amprenta stăpânirii pământului: auzind că Florica se mărită, Ion se simte frustrat, “ca şi cum cineva i-ar fi furat cea mai bună şi mai mare delniţă de pământ”-, tot aşa, după ce l-a înşilat pe Vasile Baciu, luându-i pământurile, Ion umblă pe Uliţă, cu paşii mai mari şi cu genunchii îndoiţi (de parcă ar fi
94
devenit mai greu!). ,4
b) “Glasul iubirii” constituie cel de-al doilea instinct ai lui Ion şi va conduce la a doua dramă a lui: căsătoria cu Ana, renunţarea la Florica. Trăind într-un mediu în care căsătoria bazată pe interes se practică (la fel se însurase şi Vasile Baciu), Ion îşi impune s-o accepte pe urâţica Ana: “Mă moleşesc ca o babă neroadă! Parcă n-aş mai fi în stare să mă. scutur de calicie! Las ’ că-i bună AnuţaP
înţelegând însă că, odată cu pământurile, o primise şi pe Ana, Ion o urăşte; de aici, încep bătăile, nepăsarea la suferinţa Anei, vorbele urâte. Nici măcar moartea Anei nu-1 mişcă, singura Iui grijă fiind copilul (Petrişor), pentru că el reprezenta pământul, legătura cu zestrea celei ce-i fusese soţie.
Odată potolit “glasul pământului”, sufletul lui este luat în stăpânire de celălat “glas”: se împrieteneşte cu George (devenit soţ al Floricăi) şi începe s-o viziteze pe tânăra nevastă.
Surprins într-o noapte, în curtea lui, de către George, Ion este ucis, în mod simbolic, cu sapa. în ultimele clipe de viaţă, prin mintea lui Ion, se derulează momente aje existenţei sale trecute, această enumerare tragică încheindu-se tot cu “glasul pământului” “şi-i păru rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale nimănui”,
Note:
1. iugăr = veche unitate de măsură a suprafeţelor agricole ~ 0,5 ha.
Se dă fragmentul:
“Auzi foarte lămurit vâjâind în aer ceva, simţi o izbitură ascuţită în braţul drept, dar fără durere şi urmată doar de o fierbinţeală ciudată, care parcă-i topea creierii, încât începu să-şi amintească repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la liceu în
9 !
Arinadia, cum a fugit de la şcoală ca să umble cu vitele pe câmp şi să fină coamele plugului, apoi dragostea lui dintâi cu fata dascălului Simion Butunoiu, măritată acum cu unul din Săscuţa, apoi dragostea lui să aibă pământ mult, şi Ana şi copilul, şi Florica, şi Titu cu toată familia Herdelea şi cu cântecele cele frumoase, seara în pridvor, şi-i păru rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale nimănui.”
(L. Rebreanu: “Ion”).
Demonstraţi, într-un text de maximum două pagini, că, în acest fragment, autorul este un “poet epic care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea” (G. Călinescu).
REZOLVARE:
Textul face parte din capitolul XIII intitulat “SfărşituF al volumului al doilea - “Glasul iubiriF şi reconstituie scena premergătoare morţii lui Ion.
Ascultând de porunca acestui al doilea “glas" care-i domina fiinţa, Ion încearcă într-o noapte, să ajungă la Florica. Surprins, în curte, de George, Ion este lovit (în mod simbolic), cu sapa, mai întâi peste braţul drept şi apoi, în cap.
Scena se deschide cu imaginea auditivă a vâjâitului sapei în aer, ca o pedeapsă venită de sus, urmată de senzaţia organică (“o fierbinţeală, care parcă-i topea creierii”) care va precede căderea.
în următorul episod, clipa devine solemnă, iar frazele au cadenţa marilor epopei; aşa cum se întâmplă în minutele care preced moartea, prin mintea lui Ion trec, într-o derulare rapidă, momente şi nume ale existenţei sale trecute: fuga de la şcoală, dragostea pentru munca pământului, prima iubire. Ana, copilul şi familia învăţătorului.
în ultima frază, regretul pentru zădărnicia tuturor zbaterilor sale, îi conferă personajului o tentă tragică.
Mai presus de orice este însă “glasul pământului” care se aude din nou, arcuindu-se peste întreaga viaţă a lui Ion.
Se dau fragmentele:
1 ."Din şoseaua ce vine de la Cărlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb, mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa [...]. Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce- şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted [■..] , apoi coteşte brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline
2. "Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început ...”
(L. Rebreanu: “Ion”).
Cerinţe:
1. Stabiliţi locul şi rolul celor două fragmente, în roman.
2. Comentaţi valoarea simbolică a drumului.
REZOLVARE:
1. Cele două fragmente, aşezate la începutul şi, respectiv, la sfârşitul romanului, contribuie la simetria operei, având rolul de a-1 introduce pe cititor în acţiune şi, respectiv, de a-1 scoate din fluxul narativ.
Câteva nume geografice fixează naraţiunea în Transilvania, pe valea Someşului; satul Pripas, ascuns “într-o scrântitură de coline” pare neînsemnat, dar el va deveni spaţiul unor adevărate drame, până când vremea va trece peste toate şi îi va reda înfăţişarea liniştită iniţială.
2. în cele două fragmente (alcătuite după tehnica relevării detaliilor), drumul devine un adevărat “personaj"cu valoare simbolică: el sugerează “drumul”vieţii lui Ion, cu toate meandrele lui, pierdut apoi, în final, şi integrat în destinul anonim al “Celor mulţi umili!” cărora autorul Ie închină cartea.
Demonstraţi caracterul simetric al compoziţiei romanului “Ion” de Liviu Rebreanu,
REZOLVARE:
La realizarea structurii simetrice a romanului 'Ion' de Liviu Rebreanu, contribuie mai multe elemente de compoziţie:
1. Titlurile celor două părţi ale romanului. Glasul pământului şi Glasul iubirii. Fiecare dintre cele două titluri numeşte o dominantă sufletească ^ personajului principal, o poruncă mai puternică decât el însuşi. In scurta existenţă a iui Ion, cele două “glasuri" se împletesc, cel dintâi fiind mereu prezent; aparenta lui “tăcere" în partea ultimă a romanului îşi vădeşte inconsistenţa în scena morţii personajului când "... îi păru rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale nimănui".
2. Titlurile de capitol (primul fiind începutul, iar ultimul Sfârşitul) care contribuie la impresia de sfericitate a operei.
3. Imaginile iniţiale si finale ale romanului. Ion începe şi se încheie cu imaginea drumului spre Pripas. Dacă în prima parte, şoseaua “v;«e” sugerând astfel o introducere în acţiune, în ultima “se pierde” odată cu plecarea învăţătorului Herdelea, lăsând loc altei generaţii.
4. Hora este un alt element de compoziţie care deschide şi încheie romanul având — de fiecare dată — o altă semnificaţie: în primul capitol, la acest moment din viaţa satului iau parte mai toate personajele antrenate în acţiune; în final, ni se sugerează că, dacă unii s-au stins, alţii le-au luat locul, iar Timpul nepăsător acoperă totul.
Redus la esenţe, romanul prezintă momentele eternului ciclu al existenţei rurale; odată încheiat pentru un individ, ciclul continuă pentru alţii, asemeni unui fluviu, fără sfârşit.
5. S-a remarcat existenţa în roman a două planuri (tehnică utilizată şi de Lev Tolstoi în Război şi pace)', unul evocând viaţa ţăranilor reprezentaţi prin: Ion al Glanetaşului, Alexandru Glanetaşul, Zenobia, Vasile Baciu, Ana, George Bulbuc, Florica şi alţii, celălalt reliefând momente din viaţa intelectualilor reprezentaţi prin familia învăţătorului Herdelea şi prin preotul Belciug.
Intre cele două planuri ale acţiunii există numeroase puncte de convergenţă.
TESTUL nr. 39
Demonstraţi, într-o compoziţie-eseu, că romanul “Ion” de Liviu Rebreanu “e opera unui poet epic care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea” (G. Călinescu).
Cerinţe:
I. încadraţi romanul “Ion” în contextul operei Iui Liviu Rebreanu.
II. Caracterizaţi, în mod succint, structura compoziţională a romanului.
III. Demonstraţi că subiectul romanului confirmă aserţiunea călinesciană de mai sus.
IV. Definiţi conceptul de “realism”.
V. Selectaţi particularităţile încadrării romanului “Ion” în curentul realist.
REZOLVARE:
I. încadrată cronologic în perioada interbelică, proza lui Liviu Rebreanu (1885-1944) se constituie din acumulări succesive în timp, începând cu nuvelele (ale căror teme au fost dezvoltate, de
85
multe ori, în romane) şi până la marile sale creaţii romaneşti: “Ion" (1920), “Pădurea spânzuraţilor" (1922) şi “Răscoala" (1932).
In afara celor trei capodopere, Rebreanu a mai scris romanele: “Adam şi Eva" (1925), “Ciuleandra" (1927), “Crăişorui' (1929), “Amândoi' (1934), “Gorila" (1938).
După cum s-a observat, autorul nu mai urmează linia realismului tradiţional, romanul “Ion" fiind “poate întâiul care nu face concesii viziunii idilizante asupra satului'. (N. Manolescu).
Cea mai importantă particularitate a romanelor lui Rebreanu este însă deschiderea spre modem. Astfel, analiza trăirilor afective ale personajelor (neliniştea, obsesia, mustrările' de conştiinţă), studierea instinctelor primare, sondarea adâncimilor obscure ale psihologiei colective, cercetarea trăirilor omului aflat în faţa morţii şi alte trăsături, fac din Rebreanu ctitorul romanului românesc modern.
De asemenea, aspiraţia spre echilibru, monumentalitatea şi finalurile tragice situează opera lui Rebreanu'în rândul marii proze româneşti,
în acest context, romanului “Ion" îi revine un loc important prin dimensiunile simbolice ale personajului central şi prin măreţia liniştită a curgerii vieţii. înfăţişată în cadenţe largi, de epopee.
II. Apărut în 1920, după ce trecuse prin fazele manuscrise intitulate “Zestrea" şi “Ruşinea" romanul este alcătuit din două părţi: “Glasulpământului" şi “Glasul iubirii".
Ca şi Lev Tolstoi în romanul “Război şi pace", scriitorul şi-a organizat acţiunea pe două planuri narative:
a) primul dintre acestea prezintă momente din existenţa ţărănească şi are drept temă problema pământului: în interiorul lui, se consumă destinele lineare sau dramatice ale personajelor: Ion al Glanetaşului, Alexandru Glanetaşul, Vasile Baciu, Ana, Florica, George Bulbuc, Savista, Zenobia şi multe altele.
b) Cel de-al doilea plan al acţiunii prezintă aspecte din viaţa intelectualilor satului (reprezentaţi prin învăţătorul Zaharia Herdelea şi prin preotul Belciug) şi are ca temă problema naţională a românilor transilvăneni.
Cele două teme reunite în “Ion" vor fi flexionate ulterior în două capodopere: “Răscoala" (roman al dezlănţuirii energiilor gloatei însetate de pământ) şi “Pădurea spânzuraţilor" (dramă a românilor transilvăneni obligaţi să lupte, în primul război mondial, împotriva altor români).
86
Dintre elementele de structură ale romanului, cel care se încadrează în aserţiunea călinesciană pomenită în enunţ este hora (ca moment al vieţii satului).
Ill.a) Subiectul romanului ne transpune în lumea satului transilvănean de la începutul veacului nostru, sat în care existenţa curge între semănat şi seceriş, pe o traiectorie presărată cu întâmplări, pasiuni şi ritualuri, în care fiecare individ trăieşte în virtutea unei mentalităţi tipic ţărăneşti. Din acest punct de vedere, romanul are caracter monografic.
Acţiunea se petrece în satul Pripas (în realitate, Prislop) şi ar putea fi rezumată astfel:
Ion al Glanetaşului — flăcău harnic, dar sărac, iubind mai presus de orice pământul, o amăgeşte pe Ana, urâţica fiică a bogatului Vasile Baciu, sacrificând pentru aceasta iubirea Floricăi. După îndelungi tocmeli, se face nunta, prilej pentru autor de a crea o admirabilă pagină monografică. Abia după nuntă, Ion îşi dă seama că, împreună cu pământurile, o va primi şi pe Ana şi începe să o urască. Altfel, el trăieşte o scurtă perioadă de bucurie năvalnică, făcându-şi planuri şi privind adesea pământurile lui Vasile Baciu pe care le şi considera ale lui. Iluziile i se spulberă însă, atunci când socrul său îşi calcă promisiunea, admiţând totuşi să-i “scrie’ pe numele lui cinci loturi. în timpul acestor tratative, Ana, bătută de Vasile Baciu care o credea înţeleasă cu Ion ca să-l jefuiască, lovită crunt şi de acesta din urmă şi batjocorită de Zenobia, stârneşte compătimirea întregului sat.
Nici hărnicia umilă a nevestei şi nici naşterea, în vară, a lui Petrişor, nu moaie inima bărbatului ale cărui gânduri erau numai la avere.
în curând, Florica se mărită, simetric, cu George — flăcău care-i fusese hărăzit Anei. încă de la nuntă, aceasta din urmă înţelege că Ion tot o mai iubea pe frumoasa Florica, bănuială confirmată în curând de Savista — oloaga satului. Derutată, cu mintea "stinsa" şi cu "inima seacă şi goală”, Ana se spânzură.
Ion, surprins într-o noapte de către George în curtea lui, este omorât, în mod simbolic, cu sapa. înainte de moarte, i se derulează prin minte întreaga existenţă, în acorduri solemne de mare poem epic.
Dincolo de aspectele calendaristice ori sociale ale existenţei rurale, romanul conferă pământului dimensiuni mitologice: în preajma lui şi auzindu-i “glasul”, Ion devine un alt om: pământul
este Uriaşul pe care el îl adoră şi-l învinge, iar gestul sărutului gliei este simbolic.
Conflictul principal al romanului este de ordin interior şi constă în lupta care se dă, în sufletul lui Ion, între cele două “glasuri” care-i stăpânesc fiinţa, până la sfâşiere.
Ill.b.) Dincolo de firul central al acţiunii (care ar putea avea ca “personaj” patima pentru pământ a lui Ion), autorul evocă, în cadenţe poematice, momentele etern repetabile ale vieţii: naşterea, nunta şi moartea; acestea sunt încadrate în existenţa sempiternă a satului ardelenesc, în care timpul curge lent şi solemn ca apele unui fluviu.
Astfel, naşterea lui Petrişor (descrisă în capitolul intitulat “Copilul' din volumul al II-lea), capătă conturul unui eveniment arhetipal, de măreaţă solemnitate: în liniştea albă a zilei de vară şi într-o neclintire de început de veac, ţipătul copilului pare a fi glasul celui dintâi om al planetei; cei doi bărbaţi (Ion şi tatăl său aflaţi la seceriş) “nemişcaţi, în picioare, cu capetele descoperite”, asistă la eveniment ca la o taină sacră “pe care totuşi omul n-a ajuns încă s- o înţeleagă în toată măreţia ei dumnezeiasca".
Ritualul nunţii (evocat în capitolul intitulat "Nunta" din volumul I - “GlasulpământuluF’) are caracter monografic, dar nu numai atât: descrierea alaiului de căruţe (care însoţeau căruţa în care se aflau mirii - Ion şi Ana), trecerea lor ritmică, se face în fraze cadenţate, de epopee:
“Nunta ţinu trei zile, după obicei... Sâmbătă porni tot alaiul, în căruţe, la notar, în Jidoviţa. In frunte, călăreţii pocneau mereu din pistoale, pe când în căruţa întâi lăutarii îşi frăngeau degetele cântând (...). Apoi venea o căruţă cu mirii şi cu druştele, apoi o brişcă cu naşii (,..), apoi altă căruţă cu părinţii mirilor...".
în ceea ce priveşte moartea ca eveniment cosmic, dintre cele patru morţi evocate în roman (a lui Ion, a Anei, a cârciumarului Avrum şi a lui moş Dumitru Moarcăş), numai ultima se încadrează în firesc, determinată fiind de rotaţia lumii.
întâmplarea este prevestită doar de plăcerea cu care acest bătrân îşi amintea fapte uitate, “râzând copilăreşte, parcă istorisind s-ar fi întors aievea în tinereţea-i veselă şi fără de griji"', ?i, tot în mod neobişnuit, bătrânul încearcă să se radă, pregătindu-se pentru “întâlnirea” cu moartea care îl şi surprinde brusc, trecându-1 în lumea umbrelor. Şi aici, ca în marile epopei, evenimentul este solemn,iar bătrânul nu reprezintă neapărat o individualitate, ci o
88
ipostază a omului muritor din totdeauna.
IV. Realismul este un curent literar şi artistic, apărut în secolul al XlX-Iea, ca reacţie împotriva romantismului.
Sursa de inspiraţie a scriitorilor realişti o constituie realitatea pe care aceştia o înfăţişează în mod veridic (fără înfrumuseţări) şi în mod obiectiv. De cele mai multe ori, omul este prezentat în strânsă legătură cu această realitate (viaţă socială, mediu, împrejurări), autorul urmărindu-1 în toate etapele evoluţiei sale. Personajele realiste prezintă o mare diversitate (fiind tipice, simbolice, complexe, parabolice, mitice, lucide etc.); reapar, în cadrul acestui curent categoriile învinşilor, învingătorilor, inadaptaţilor. parveniţilor, însetaţilor de îmbogăţire etc.
în realismul contemporan, eroii au o puternică viaţă afectivă (în care dragostea, neliniştea, vina, angoasa, dezorientarea, grija etc. pot constitui mărci ale existenţei).
în realism sunt cultivate, cu precădere, anumite specii literare: schiţa, nuvela, romanul, drama şi comedia.
V. Romanul Ion” de Liviu Rebreanu este primul mare roman realist din literatura română. .
Această încadrare poate fi motivată prin mai multe trăsături:
a) Sursa de inspiraţie a operei au constituit-o trei întâmplări reale, pe care autorul le-a ‘‘topit” şi unificat într-o pânză enormă, tinzând spre monumental.
Astfel, păţania unei fete bogate (amăgite de un fecior sărac) şi mărturisirile unui fost coleg de liceu1 care i s-a plâns autorului de lipâa pământului)s-au păstrat în roman, cu tot dramatismul lor din viaţa concretă; de asemenea, gestul sărutului gliei este descris într- o scenă emoţionantă, care-i conferă lui Ion proporţii uriaşe.
Noutatea pe care o aduce Rebreanu constă în tehnica înfăţişării detaliilor, în imaginile plastice şi în derularea întâmplărilor care par a fi filmate cu încetinitorul.
b) Studiul realităţilor sociale, economice si politice (împărţirea ţăranilor în bogaţi şi săraci, momentele din viaţa satului, atitudinea autorităţilor) este făcut cu o mână sigură, de maestru.
c) Personajul central este simbolic, reprezentând dragostea pentru pământ a tuturor ţăranilor; originale sunt dimensiunile acestei iubiri, analiza instinctelor primare, psihologia obscură a unei fiinţe redusă la cele două “glasuri” care o domină.
Notă:
. 1. având numele real de Ion Boldijar al Glanetaşului.
Să se comenteze fragmentul:
"... Sus, stătea vodă întru toată mânia, împresurat de boieri, şi spătarul îi ţinea spada şi buzduganul. Nimeni nu putea să înlăture dreptatea acelui braţ. Ori boier, ori mişel simţea aceeaşi apăsare ca subt o întocmire neclădită aşezată de Dumnezeu. De când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omături îmbielşugate. Iazurile stăteau liniştite în zăgazuri: morile şi păraiele cântau în văi; prisăcile se înmulţeau în poienile pădurilor; drumurile erau paşnice.” (M. Sadoveanu: “Fraţii Jderi”).
84
REZOLVARE:
Fragmentul de mai sus, contribuie la realizarea imaginii de semizeu a lui Ştefan cel Mare.
Aşezat “sus” (ca Zeus, în Olimp), “întru toată mânia”, domnul este un stăpân absolut, al cărui braţ poartă şi spada (în desele războaie), dar şi buzduganul (pentru a pune ordine în Ţara Moldovei).
Comparaţia: “ca subt o întocmire neclădită aşezată de Dumnezeu” are rezonanţe sacre, scoţându-1 pe voievod din rândul oameniloi şi integrându-l “întocmirii” divine.
In fraza următoare numele domnitorului este înlocuit prin termenul “putere” - forţă mai presus de toate, de care ascultă şi stihiile.
Ultima secvenţă a textului prezintă imaginea unei ţări mitice, aflată într-o continuă vârstă de aur.
.png)