.png)
MIHAIL SADOVEANU: "BALTAGUL”, “FRAŢII JDERI”. TESTUL nr. 25
Prezentaţi, într-o compunere, marile teme ale operei sadoveniene.REZOLVARE:
I. în octombrie 1961, când Mihail Sadoveanu (n.1880) trecea în eternitate, scriitorul îşi însemnase popasul în veac, printr-o operă uriaşă şi monumentală (peste o sută de volume cu aproximativ treisprezece mii de pagini), în care Omul, Cosmosul şi Eternitatea se întâlnesc pretutindeni.
Situată, cronologic, în perioada interbelică si aflată la confluenta mai multor curente literare (semănătorismul, romantismul eroic, realismul liric şi mitologic), această operă relevă un creator profund: mai apropiat de Anatole France decât de Proust sau de A. Gide, vizionar al istoriei ca Lev Tolstoi, magic şi misterios ca şi Goethe şi poet al naturii ca Chateaubriand, Sadoveanu şi-a câştigat un loc unic în literatura română.
Cel mai mare povestitor-artist al nostru a scris povestiri şi romane - toate alcătuind un edificiu monumental a cărui trăsătură fundamentală o constituie întoarcerea la tiparele originare.
II. 1. Cel mai vechi dintre acestea este natura descrisă în lucrări ca: “Ţara de dincolo de negură”, Valea Frumoasei”, “împărăţia apelor”, “Poveştile de la Bradu-Strâmb” şi, parţial, în toate celelalte opere.
Spaţiul de suflet al autorului este Moldova: a ţară a vârstei de aur, a cărei emblemă o constituie bourul alb din singurătăţile munţilor, topos sacralizat prin vechime, aflat sub lumina soarelui în asfinţit.
Pretextul retragerii în natură îl constituie vânătoarea şi pescuitul - ocupaţii primordiale ale omenirii, cu ajutorul cărora omul modem iese din fluxul timpului şi se întoarce la obârşii.
Reprezentativă pentru această categorie de lucrări este “Ţara de dincolo de negură” (1926). Titlul ei nu denumeşte un spaţiu real, ci unul ideal, de dor, care aparţine unui trecut asimilabil mitului.
După un capitol introductiv, în cel de-al doilea (“Mirajul”), memoria este chemată pentru a reînvia, din timpul trecut în uitare,
57
locuri şi oameni care au fost: moş Procor, moş Barnea, moş Calistru şi ceilalţi alcătuiesc un singur arhetip: Marele Vânător în sens mitic, a cărui imagine a rămas din preistorie.
Cartea poate fi socotită un poem în proză dedicat frumuseţilor spaţiului românesc: muntelui-spaţiu sacru şi neprihănit, cu singurătăţi necălcate de picior de om de la începutul zidirii; pădurii - sugestie a labirintului vegetal şi poartă de trecere spre o altă lume; deltei în care plaurul plutitor care se naşte din ape, repetă marea Geneză a Universului:
Considerat “poet somptuos al naturii ca ChateaubriancT (N. Manolescu), Sadoveanu este profund naţional: peisajul său este natura patriei noastre, văzută în rotaţia anotimpurilor şi proiectată cosmic.
11.2. O altă modalitate de întoarcere la tiparele originare o constituie existenţa ritualizată, care se desfăşoară pe baza unor legi nescrise, datini şi tradiţii păstrate neschimbate parcă de la începutul lumii.
Reprezentativ în acest Sens este volumul “Hanu-Ancuţe!' (1928).
Alcătuit din nouă povestiri dispuse după tehnica povestirii “în ramă” (utilizată şi de Boccaccio în “Decameronul'), “ «Hanu- Ancuţei» este capodopera idilicului jovial şi a subtilităţii barbare" (G. Călinescu).
Aşezat la o întretăiere de drumuri şi aurit de soarele toamnei, hanul este, deopotrivă, o “răscruce” de drumuri existenţiale, fiecare dintre drumeţi evocând întâmplări esenţiale, petrecute în acele locuri cu ani în urmă; aici, vin din timp şi din neguri de uitare, personajele arhetipale ale unui spaţiu mitic.
Primul dintre acestea este chiar hanul. Plasat în apropiere de apa Moldovei, hanul este sălaşul de nemurire, ale cărui ziduri groase şi porţi ferecate conservă timpul, salvat din eterna curgere prin intermediul povestirii: “Iar hanul reprezintă locul unde toate aceste poveşti se spun; loc de întâlnire întru poveste şi întru nemoarte”. (N. Manolescu).
între zidurile hanului, expresii ca: "vremea veche ", “depărtată vreme", "vreme adâncă” devin echivalente cu “A fost odată ...” al basmelor, iar poveştile adevărate care se spun sunt “minunate” punând acest spaţiu sub zodia fabulosului.
în crugul nopţii, sufletul hanului tresaltă şi simte prezenţa demonului, întrucât aici, realitatea şi mitul, trecutul şi prezentul
58
curg unul în celălalt mereu, fără sfârşit.
Drumeţii sunt tot atâtea ipostaze ale omului etern: moş Leonte (“BalauruT') este un Mag care “citeşte” în cartea lui de zodii, semnele vremii şi pe cele ale viitorului; Orbul (“Orb sărac”) este un Homer autohton descins la han din “trecute vremi”; călugărul (“Haralambie”) este un Izbăvit, iar comisul Ioniţă este chiar Omul muritor şi “călător” prin lume, gata oricând să plece spre mioritica “nuntire” cu Universul; Ancuţa cea de acum este o copie a celeilalte Ancuţe (sau, poate a unui şir început cu Strămoaşa din mit şi continuat dincolo de timp).
11.3. O altă modalitate de întoarcere la tiparele originare o constituie existenţa rurală înfăţişată în volumele de povestiri de la începutul carierei scriitoriceşti sadoveniene. Reprezentative pentru această temă sunt: “Bordeenii”, “Hoţul”, “Judeţ al sărmanilor” ş.a.
Cele mai multe dintre povestiri narează o singură întâmplare dezvăluită într-un anume moment al existenţei, ca şi cum eroul acesteia ar fi simţit nevoia să se elibereze de o taină.
Importantă este asemănarea dintre oameni: în această categorie de lucrări nu există eroi, ci “un singur specimen uman în sute de ipostaze” (Călinescu). De asemenea, povestirile se mai caracterizează printr-o atmosferă de primitivitate, prin refuzul civilizaţiei citadine şi printr-o puternică notă socială.
11.4. Tot o modalitate de întoarcere la tiparele originare o constituie destinul cosmic al fiinţei umane. Acesta ar fl unul dintre motivele marelui roman “Baltagur (1930) în care întâmplările narate “se altoiesc pe tulpina unitară a eposului morţii şi ritualelor ei” (Perpessicius).
La prima vedere, autorul evocă o întâmplare petrecută în spaţiu! montan, într-un timp concret şi calendaristic: deceniul al treilea al secolului al XXlea. In spatele acesteia, se ascunde însă o situaţie arhetipală: destinul mioritic al omului, întoarcerea alcătuirii umane în marele Univers.
în concordanţă cu această dualitate se disting, în roman, două structuri:
a) Cea dintâi dintre acestea ţine de realismul magic înfăţişând o lume încremenită în datini şi tradiţii şi având drept principal fir narativ drumul Vitoriei Lipan, în căutarea osemintelor celui care îi fusese soţ.
La cel mai simplu nivel de interpretare, această structură ar
59
putea fi rezumată astfel:
Nechifor Lipan - cioban din satul Măgura Tarcăului, pleacă, spre toamnă, la Dorna, cu intenţia de a cumpăra o turmă de oi.
Trecând timpul sorocit întoarcerii, soţia sa Vitoria cade la negre bănuieli (întărite de visele premonitorii şi de alte “semne"). Şi cum întreaga iarnă veştile aşteptate nu sosesc, în martie, Vitoria pleacă (însoţită de fiul ei Gheorghiţă) în căutarea lui Nechifor.
După un drum lung şi sinuos (cu popasuri poruncite de "semnele” naturii), munteanca va descoperi osemintele lui Lipan, într-o râpă, între Suha şi Sabasa. Abia acum îşi poate împlini femeia menirea de Antigonă, care îi poruncise această călătorie: săvârşirea ritualului funebru, a “rânduielii” fără de care sufletul celui mort nu-şi găseşte odihna, iar trupul nu se poate contopi cu pământul - parte a marelui Cosmos.
La praznic, Vitoria îi demască pe cei doi ucigaşi (Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui) obligându-i să-şi recunoască fapta; primul este lovit în frunte, cu baltagul, de către Gheorghiţă şi sugrumat de Lupu (câinele lui Nechifor). Moartea, în final a Iui Bogza relevă vina acestuia: de a nu se fi mulţumit ce ceea ce avea, aşa cum le hărăzise Creatorul muntenilor, în timpul biblic al întemeierii neamurilor.
Roman al “căutării urmelor” (C. Ciopraga), “BaltaguF este şi o monografie a satului moldovenesc de munte, din primele decenii ale veacului nostru. Astfel, ritualurile legate de sărbătorile primenirii anilor, datinile practicate fa botezuri.nunţi şi î imormântări, ori largile mişcări ale transhumanţei sunt evocate cu o rară măiestrie.
Importante nu sunt însă doar acestea, ci faptul că, repetând “rânduielile” păstrate neştirbite de sute de ani, oamenii se situează într-un timp etern; din această pricină, numele satului (Măgura Tarcăului) nu apare decât de puţine ori, acesta fiind un sat pentru eternitate.
b) Cel de al doilea plan al romanului este mitic şi simbolic şi ar putea să aibă legătură cu pomenitul destin mioritic al omului.
în acest sens, interesante sunt numele celor trei personaje principale, fiecare dintre acestea având afinităţi cu ideea de victorie.
Astfel, Nechifor (care apare, în roman, in absentia, într-o imagine purificată, lipsită de grai), are două nume, ambele cu sensul de “purtătorul de victorie”1. Nechifor simbolizează sacrul
60
convertit în profan (căci întâiul nume era al marelui mucenic Gheorghe). Boala din copilărie şi “botezul” păgân (“Cobzăriţa i-a suflat pe frunte descântând şi i-a schimbat numele") marchează trecerea sacrului în materie; ceea ce moare în râpă este ipostaza profană a omului. Din această pricină, în momentul găsirii osemintelor, Vitoria îl strigă pe numele său adevărat (Gheorghiţă), reiterându-1 în condiţia primă şi facilitându-i întoarcerea, prin “gura de rai” în marele Cosmos (“... trebuia să afle dacă Lipan s- a înălţat în soare,ori a curs pe o apă ... ”).
Nu mai puţin, în planul profan, Vitoria fiind “un Hamlet feminin" (Călinescu), numele ei semnifică tot biruinţa: atâta vreme cât crima constituie o ştirbire a integrităţii lumii, pedepsirea vinovaţilor devine un act necesar şi purificator.
Cealaltă “faţă” a Vitoriei fiind întoarsă spre noaptea ancestrală din care s-au păstrat datinile, acest personaj de tragică măreţie se încadrează în timpul etern. La modul simbolic, ea învinge timpul curgător şi moartea, căci viaţa va continua cu o altă generaţie.
Gheorghiţă poartă şi el numele marelui mucenic Gheorghe (despre care Sadoveanu scria că ucide “fiara”, adică Răul); lovindu-1 pe Bogza cu baltagul, tânărul îl va învinge (ca în mitul crengii de aur), reinstaurând echilibrul lumii.
II.5. Tot în nişte “tipare” este încremenită viaţa monotonă a oraşului de provincie evocată în romane ca: “Apa morţilor”, “Floare ofilită”, “Locul unde nu s-a întâmplat nimic”.
In maniera realismului psihologic, autorul evocă atmosfera apăsătoare a orăşelelor moldoveneşti de provincie, de la sfârşitul secolului al XlXlea.
Spaţiul descris este un loc în care "nu se întâmplă nimic", dar în care se petrec, la nivel individual, ratări, drame, iluzii sfărâmate.
în acest spaţiu alcătuit din mahalale sordide, cârciumi şi cafenele, starea sufletească obişnuită este plictisul. Fiecare generaţie se încadrează în tiparul de existenţă al generaţiei precedente, sub semnul unui timp lent, egal mereu cu el însuşi, în zile nesfârşite “din lungul şirag ce se întinde înainte până la încheierea vieţii”.
în acest timp stagnant, oamenii devjn captivi ai propriei existenţe, trăind un vizibil proces de alienare. Personajele sunt: intelectuali dezrădăcinaţi, femei tânjind (ca şi doamna Bovary) după o altă lume, firi »pline de pasiune care reacţionează în mod neaşteptat.
61
în acest spaţiu, iluziile se vădesc a fi o “apă a morţilor', un miraj, avânturile scad şi în locul lor se instalează golul sufletesc: '‘Nimic. N-am simţit în jurul meu nimic, n-am putut face nimic în lumea asta, nu m-am simţit îndemnat să fac nimic” mărturiseşţe retrospectiv un personaj, rezumând toate celelalte existenţe.
11.6. în sfârşit, un alt mod al întoarcerii la tipare îl constituie istoria Moldovei.
în spiritul romantismului eroic, autorul evocă, la modul epopeic, trei secole din trecutul Moldovei reînviind fapte grandioase care le conferă oamenilor proporţii monumentale.
în această temă ar putea fi incluse romanele istorice: "Vremuri de bejenie" (1907), “Neamul Şoimăreştilor" (1915), "Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă" (1929), "Fraţii Jderi' (1935-1942) ş.a..
O menţiune aparte merită romanul “Creanga de aur” (1933), în care autorul reia teza vechimii noastre (“ne tragem mai demult decât maica Roma") pe aceste meleaguri; totodată, romanul menţionat este o carte a iniţierii în ritualuri străvechi descinzând din cultul lui Zalmoxis.
Romanele istorice sadoveniene evocă o lume arhaică, înfăţişată în exodurile ei triste, în scenele atroce ale năvălirilor duşmane şi, mai ales, în războaie.
Timpul istoric (devenit timp tragic) este populat de figuri legendare, iar istoria se împleteşte cu mitul.
Note:
1. Nike = victorie (limba greacă)
0 comentarii: