TESTUL nr. 49

08:38 0 Comments

Se dă textul:
“Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă par-că din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întârziate. Crestele munţilor se desenau pe cer ca un fierăstrău uriaş cu dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. îşi simţi trupul atârnând ca o povară.
102
Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:
- Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol ... Apostol ...Apostol...”
(L. Rebreanu Pădurea spânzuraţilor”).
Comentaţi acest fragment, urmărind:
1. Locul şi rolul lui în romanul menţionat.
2. Stările sufleteşti pe care le trăieşte Apostol Bologa.
3. Relaţia dintre aceste stări şi cadrul natural.
4. Rolul mijloacelor artistice utilizate.
REZOLVARE:
1. Fragmentul propus spre a fi comentat încheie apoteotic romanul “Pădurea spânzuraţilor” de L. Rebreanu şi are cel puţin două semnificaţii:
a) Contribuie la realizarea compoziţiei sferice a romanului, prin simetrie cu scena iniţială (execuţia prin spânzurare a sublocotenentului ceh Svoboda).
b) Relevă semnificaţia sacră, biblică a prenumelui personajului principal; de altfel, în fragment, numele lui nu mai este pomenit, în faţa morţii rămânând doar esenţa: discipol al lui Iisus, care repetă jertfa Mântuitorului, întru izbăvirea neamului său. Şi în paginile anterioare scenei finale poate fi întâlnită această idee: bunăoară, în dimineaţa execuţiei, preotul îi cere lui Apostol să fie tare ‘‘‘‘precum a fost Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos”; tot aşa, drumul spre locul spânzurării ( pe care condamnatul îl parcurge înconjurat de făclii aprinse, ca Iisus când urca pe Golgota) îl apropie de Marele Crucificat.
2,4. Stările sufleteşti ale tânărului sunt dramatice şi complexe: obsesia luminii (resimţită la vederea spânzurătorii din a cărei lucire albă “se desluşea ceva straniu”)-, scârba (care îl năpădeşte când atinge lemnul ud); înstrăinarea (în momentul în care nu-şi recunoaşte propriul nume scris pe cruce). în episodul ultîm, condamnatul înţelege că Dumnezeu este Iubire, simţindu-şi sufletul năpădit de acest sentiment. Metafora “rărunchii pământului' sugerează că Iubirea divină se ridică din adâncul lumii, cuprinzând totul.
In timp ce fîinţa-i de lut simte chemarea pământului (comparaţia “îşi simţi trupul atârnând ca o povară”), privirile i se îndreaptă spre iertătoarea lumină cerească.
Dintre procedeele artistice, reţine atenţia repetiţia (“Apostol... Apostol... Apostol') întărind ideea că eroul reprezintă o jpostază a sacrului întrupat în istorie.
•. 3. Cadrul natural este acela al unei dimineţi a cărei frumuseţe
concordă cu solemnitatea momentului în care se săvârşeşte jertfa ca răscumpărare. Compararea munţilor cu un fierăstrău uriaş contribuie la plasticizarea imaginii.