TESTUL nr. 43

08:36 0 Comments

Argumentaţi, într-o compoziţie-eseu, că personajul Ion (din romanul cu acelaşi titlu, de L. Rebreanu) este “o figură simbolică, mai mare decât natura” (Eugen Lovinescu). Veţi avea în vedere:
I. Opiniile critice semnificative care relevă complexitatea
92
personajului.
II. Relaţia dintre structura romanului şi drama pe care o trăieşte Ion:
1) tipuri de conflicte;
2) conflictul dintre “Glasul pământului’'’ şi “Glasul iubirii'.
REZOLVARE:
I. Apărut în 1920, “Ion” este cel mai mare roman al iubirii de pământ din literatura română.
Personajul central al cărţii este Ion al Glanetaşului — figură simbolică, impresionantă prin iubirea pământului şi prin drama pe care o trăieşte.
Complexitatea acestui personaj a dat naştere unor viziuni critice atât de diferite, încât din însumarea lor se constituie o figură plurivalentă, alcătuită din puţine lumini şi multe umbre, dar impresionantă prin iubirea uriaşă, mitologică, pentru pământ.
Astfel, pentru G. Călinescu. “Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spănzurare, şi a rămas în cele din urmă cu pământ'.
In termenii aceleiaşi reci obiectivităţi, marele critic subliniază reducţia intelectuală a personajului, în alcătuirea căruia predomină instinctele: “Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse”.
Tudor Vianu îl priveşte pe Ion categorial, vorbind despre resorturile statornice ale sufletului, ţărănesc: “lăcomia de pământ şi senzualitatea robustă, afirmate prin şiretenie, lipsă de scrupule, cruzime".
Se pare însă că Eugen Lovinescu vede şi partea frumoasă a acestui personaj complex, în care autorul a dorit să creeze “o figură simbolică, mai mare decât natura”.
II. 1) Cu toate multele lui trăsături şi atitudini negative, s& cuvine să recunoaştem că Ion trăieşte o dramă, ale cărei proporţii îi macină fiinţa.
Această dramă provine, înainte de toate, din specificul mediului rural, în care “Ethosul, psihologia, erosul, întreaga existenţă se exprimă în felul cum gândesc oamenii, în condiţii date, despre pământ" (C. Ciopraga). Apriga dorinţă a lui Ion de a avea pământ îl pune în relaţii conflictuale cu Baciu, cu Ana, cu satul. Acesta ar fi conflictul exterior.
Mult mai puternic este însă conflictul interior (cu atât mai mult,
cu cât setea de pământ este convertită într-o obsesie unică, fixată în subconştient).
II.2) Acesta provine din lupta care se dă. în sufletul lui. între cele două “glasuri” care şi-l dispută până la sfâşiere.
a) “Glasul pământulur se înfiltrează ca o chemare obscură, copleşitoare, de parcă sufletul lui ar fi adunat toate “glasurile” gliei din subconştientul colectiv, transformând pământul într-un Uriaş mitologic; reprezentativă este scena în care Ion, mergând într-o dimineaţă la coasă, admiră un lot cosit de curând: pământul “negru-gălbuf' care “părea un obraz mare, ras de curând’’’ pare a fi Nepătrunsul eminescian, întins până la marginile Cosmosului, din somnul căruia avea să se nască lumea.
Din acest sentiment se naşte gestul prin care Ion se apleacă şi sărută pământul, într-o adoraţie aproape sacră.
în aceeaşi scenă, uitându-se la brazda pe care o cosise (şi care “îl privea neputincioasă”) “Ion se simţi crescând din ce în ce mai mare”, de parcă si el ar fi devenit un Uriaş prin înfrăţirea cu acest Pământ care respira si trăia, unindu-si “glasurile” într-un imn închinat soarelui: pe bună dreptate, E. Lovinescu l-a caracterizat pe Ion ca pe o “figură simbolică, mai mare decât natura”.
Este adevărat că, în lumea satului transilvănean de la începutul veacului nostru, demnitatea şi locul omului în colectivitate se măsoară în iugăre1 de pământ; este la fel de adevărat că Alexandru Glanetaşul (tatăl lui Ion),care-şi pierduse pământul, devenise un nimeni comparat (în scena horei) cu “un câine la uşa bucătăriei”.
Pentru Ion însă iubirea de pământ reprezintă mai mult decât dorinţa deă-şi depăşi condiţia: “Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat înlr- o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie/”
Plasat la începutul acestei caracterizări, instinctul iubirii pământului devine trăsătură definitorie a sufletului personajului “stăpânit”, posedat aproape de această dragoste. Proporţiile ei modifică dimensiunile timpului, transferându-le în etern (“Veşnic”).
în aceste condiţii, felul de a gindi -şi felul de a fi ale personajului, capătă amprenta stăpânirii pământului: auzind că Florica se mărită, Ion se simte frustrat, “ca şi cum cineva i-ar fi furat cea mai bună şi mai mare delniţă de pământ”-, tot aşa, după ce l-a înşilat pe Vasile Baciu, luându-i pământurile, Ion umblă pe Uliţă, cu paşii mai mari şi cu genunchii îndoiţi (de parcă ar fi
94
devenit mai greu!). ,4
b) “Glasul iubirii” constituie cel de-al doilea instinct ai lui Ion şi va conduce la a doua dramă a lui: căsătoria cu Ana, renunţarea la Florica. Trăind într-un mediu în care căsătoria bazată pe interes se practică (la fel se însurase şi Vasile Baciu), Ion îşi impune s-o accepte pe urâţica Ana: “Mă moleşesc ca o babă neroadă! Parcă n-aş mai fi în stare să mă. scutur de calicie! Las ’ că-i bună AnuţaP
înţelegând însă că, odată cu pământurile, o primise şi pe Ana, Ion o urăşte; de aici, încep bătăile, nepăsarea la suferinţa Anei, vorbele urâte. Nici măcar moartea Anei nu-1 mişcă, singura Iui grijă fiind copilul (Petrişor), pentru că el reprezenta pământul, legătura cu zestrea celei ce-i fusese soţie.
Odată potolit “glasul pământului”, sufletul lui este luat în stăpânire de celălat “glas”: se împrieteneşte cu George (devenit soţ al Floricăi) şi începe s-o viziteze pe tânăra nevastă.
Surprins într-o noapte, în curtea lui, de către George, Ion este ucis, în mod simbolic, cu sapa. în ultimele clipe de viaţă, prin mintea lui Ion, se derulează momente aje existenţei sale trecute, această enumerare tragică încheindu-se tot cu “glasul pământului” “şi-i păru rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale nimănui”,
Note:
1. iugăr = veche unitate de măsură a suprafeţelor agricole ~ 0,5 ha.