TESTUL nr. 47

08:37 0 Comments

Argumentaţi, într-o compoziţie-eseu, că opera literară “Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu “este construită, în întregime, pe schema unei obsesii, dirijând destinul eroului din adâncurile subconştientului” (Tudor Vianu). Veţi avea în vedere:
I. Particularităţile structurii compoziţionale a romanului.
II. Subiectul romanului. Tehnicile de creaţie.
III. Analiza obsesiei care va dirija destinul personajului.
REZOLVARE:
I. Apărut în 1922, “Pădurea spânzuraţilor” este “primul roman de introspecţie din, literatura română”. (Al. Săndulescu); personajul său central- Apostol Bologa - este o figură simbolică, întruchipând drama românilor transilvăneni, puşi în situaţia de a lupta, în primul război mondial, împotriva altor români.
Dincolo de. această realitate (hărăzită românilor de un destin istoric nefast), tenta umană şi profundul dramatism al romanului ar putea fi explicate şi prin sursele de inspiraţie: o fotografie, adusă de pe front şi care înfăţişa o pădure de. spânzuraţi, dar, mai ales, execuţia prin spânzurare a lui Emil Rebreanu (fratele autorului), care încercase să dezerteze din armata austro-ungară şi să treacă la români.
Prevestit de nuvela ”Catastrofa” (pe aceeaşi temă a războiului care generează uciderea fratelui de către frate, ca în mitul biblic al lui Abel şi Cain), romanul “Pădurea spânzuraţilor” este alcătuit din patru cărţi.
Structura romanului este, şi de data aceasta, simetrică în sensul că începe şi se încheie cu scena unei execuţii: acţiunea debutează cu spânzurarea sublocotenentului ceh Svoboda şi se încheie cu execuţia românului Apostol Bologa; deşi clipa aleasă de destin pentru intrarea în nefiinţă este alta (pentru primul este lăsarea nopţii, iar pentru al doilea - răsăritul soarelui), cele două morţi se aseamănă prin lumina izbucnită din ochii condamnaţilor, de parcă unul ar fi copia celuilalt sau, poate, a unui şir reprezentând “pădurea Spânzuraţilor”.
II. Subiectul ar putea fi configurat în câteva linii. Apostol Bologa, locotenent român în armata austro-ungară în timpul primului război mondial, face parte din curtea marţială care-1 condamnă la moarte prin spânzurare pe ofiţerul ceh Svoboda pentru că încercase să dezerteze la ruşi. Caracterizat ca un om al
99
datoriei, care se implică până şi în “bunul mers” al execuţiei, Bologaeste prezentat retrospectiv, luminându-i-se astfel resorturile sufleteşti care au condus, în final, la propria-i moarte.
Fiu al unui avocat român, luptător pentru cauza naţională, din oraşul transilvănean Parva, Apostol Bologa este educat de un tată sobru şi o mamă religioasă, aceasta din urmă având o influenţă considerabilă: copilul îşi găseşte un suport sufletesc în credinţa în Dumnezeu. Când — liceean fiind — îşi pierde tatăl, credinţa i se prăbuşeşte “ca o clădire veche cu temelii ca rădăcinile stejarului”. Mai târziu, ca student la filosofie, îşi caută un reazem în ideea datoriei. Când izbucneşte războiul, se înrolează ca voluntar pentru a-i face pe plac logodnicei sale Marta; luptă pe diferite fronturi, dar atunci când este mutat pe frontul românesc, întreaga fiinţă i se revoltă, conştiinţa apartenenţei etnice i se trezeşte şi hotărârea de a dezerta este pusă în aplicare. Prins de o patrulă, este judecat şi executat.
Pe un plan mai profund, drama lui Bologa este o parabolă despre eroare, pedeapsă şi izbăvire, între cele trei repere existenţiale fiind lungul drum al frământărilor şi al suferinţelor. Eroarea omului (determinată, de fapt, de marea eroare a destinului istoric) izvorăşte din convingerea că personalitatea umană nu se poate realiza plenar decât în cadrul respectării datoriei; în aceeaşi clipă, începe însă şi pedeapsa care se manifestă sub forma remuşcărilor şi a nevoii de izbăvire, a contradicţiei dintre dragostea de viaţă şi moartea văzută ca mijloc de instaurare a adevărului absolut.
Prin moarte, Bologa încetează de a mai fi o identitate, el devine Omul care dobândeşte Adevărul cu preţul a ceea ce avea mai bun; numele lui îl caracterizează ca pe o ipostază a omului religios izbăvit prin jertfă, după eterna pildă a lui Iisus Hristos.
Prin aceste probleme profund umane, “Pădurea spânzuraţilor” depăşeşte graniţele naţionalului, încadrându-se în universal.
Printre tehnicile de creaţie utilizate de autor, se cuvine să fie menţionate: retrospectiva, analiza psihologică, monologul interior şi introspecţia.
Acestea contribuie lâ realizarea imaginii unui erou dilematic, nehotărât şi oscilant, condamnat să trăiască incertitudini chinuitoare. Dacă retrospectiva prezintă viaţa anterioară a lui Bologa, drept o pregătire pentru întâlnirea cu destinul, analiza psihologică urmăreşte, în mod gradat, trăirile sale afective: mai
100 -
i
întâi, încercarea de a demonstra vinovăţia lui Svoboda, nu este decât începutul mustrărilor de conştiinţă, apoi gândul dezertării ivit ca o posibilitate într-o noapte densă, i se fixează în subconştient, până la împlinirea lui; în sfârşit, regăsirea credinţei îi pricinuieşte sentimente care vizează sublimul: “Simţea în sufletul său pe Dumnezeu, precum sufletul său se simţea în Dumnezeu".
III. “Pădurea spânzuraţilor este construită, în întregime, pe schema unei obsesii, dirijând destinul eroului din adâncurile subconştientului” (Tudor Vianu).
Obsesia se instalează în subconştientul lui Bologa odată cu asistarea la scena spânzurării lui Svoboda: în momentul morţii, o lumină mare i se răspândeşte cehului pe figură şi “cm privirea lucitoare, cu faţa albă şi luminată, părea că vrea să vestească oamenilor o izbândă mare...'". Din acea clipă, lui Bologa îi este sete de lumină, aceasta devine “glas” al neantului către care personajul se îndreaptă ca un halucinat. Ulterior, având misiunea de a distruge un reflector din zona inamicului, Bologa îşi simţise sufletul sfâşiat pentru că pierduse “desmierdarea razelor tremurătoare". După ce reflectorul este spart, imaginea luminii contopind lucirea din ochii cehului cu viziunea lui Dumnezeu, îl ridică pe cel ucis la dimensiuni divine: “şi strălucirea i se părea când ca privirea lui Svoboda sub ştreang, când ca vedenia pe care a avut-o în copilărie, la biserică, în faţa altarului, sfârşind rugăciunea către Dumnezeu".
Chemarea neantului se mai aude o dată în clipa sosirii la locul execuţiei sale când, ridicând ochii, vede lucirea albă a spânzurătorii în care “se desluşea ceva straniu".
Ca şi Dostoievski, Rebreanu analizează trăirile sufleteşti ale omului în clipa trecerii în nefiinţă; de data aceasta, sub lumina răsăritului către care se îndreaptă “însetâţf'ochii condamnatului, el devine un nou Crucificat, dobândind iertarea.