TESTUL nr. 30

08:30 0 Comments

Se dă fragmentul:
“-Adevărat, era om cu harţag la chef, se învoi Vitoria. Mie mi- era drag când îl vedeam aşa, cu mare coraj. Nu-i putea sta nimeni împotrivă. Odată, venind noi de la Piatra, pe când eram grea cu Gheorghiţă acesta, ne-au ieşit înainte oameni mânjiţi pe obraz cu funingine. Au ridicat ciomegele asupra noastră şi au strigat să lepădăm paralele pe care le avem şi merindele pe care le purtăm. Se suiseră spre noi dintr-o râpă, la un corn de drum, pe înserat. Nechifor avea baltag. Numai şi-a lepădat din cap căciula, şi-a scuturat pletele ş-a înhăţat baltagul. Atâta a strigat: Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui şi vp prăvălesc cu piciorul în râpă. Aceia au ferit pe după nişte ciritei şi s-au dus. De hoţi nu se temea; avea stăpânire asupra lor. Doar dacă l-or fi pălit dintr-o lăture, prietini, pe furiş”.
(M. Sadoveanu: “Baltagul”):
Cerinţă:
Pornind de la acest fragment, explicaţi într-un text scurt, prezenţa personajului Nechifor Lipan.
REZOLVARE:
Imaginea lui Nechifor Lipan constituie încă o deosebire între baladă şi roman; aceasta nu ştirbeşte însă frumuseţea personajului din “BaltaguF, chiar dacă figura lui se constituie în absenţă.
Nechifor Lipan este prezentat în mod retrospectiv, chipul lui închegându-se din amintirile Vitoriei ori ale oamenilor care l-au cunoscut.
în gândurile femeii, înfăţişarea fizică a celui dus se leagă dfe momentele vieţii lor comune: “La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprâncene aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată şi
69
regularitatea lor de ceasornic străvechi se încadrează momentele existenţiale ale obştii: ritualurile sărbătorilor de iarnă, botezul, nunta, înmormântarea.
Reţin atenţia, în roman, două dintre aceste momente (primul, evocând o nuntă, iar al doilea - descriind ritualul înmormântării osemintelor lui Nechifor):
a) La Cruci, unde Vitoria "a dat de nuntă”, drumeţii sunt invitaţi să bea "în cinstea feciorului de împărat” - aluzie transparentă la vechea oraţie de nuntă despre care scria D. Cantemir în “Descriptio Moldaviae". Şi cum fiecare căsătorie constituie o repetare a apariţiei primei perechi a lumii, muntenii păstrează calendarul “cel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam".
b) Ritualul înmormântării constituie mobilul lungului drum al Vitoriei care ştie că Nechifor trăise aidoma visul ei prevestitor: trecuse călare o apă neagră, întors cu faţa spre apus. Cuvintele muntencei ("Ii fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească sufletul”) o apropie de personajul antic Antigona (din tragedia cu acelaşi titlu, de Sofocle).
Detaliile ritualului funerar (car cu boi, cetină, buciumaşi, bocitoare, pânza care semnifică “podurile” din ’'drumul” mortului) ţin de un timp străvechi şi emană din fondul spiritual autohton.
în roman, autorul evocă o lume arhaică în care datinile s-au păstrat "ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult". Prin aceste tipare în care s-au integrat "rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani", lumea sadoveniană este proiectată într-un timp străvechi, sacru şi pur.
III. în “Baltagul”, din ţesătura aparent simplă a faptelor, se relevă un substrat mitic de mare profunzime:
1. Mitul mioritic (acceptat de unii, contestat de alţii) se concretizează în faptul că romanul continuă acţiunea baladei.
în spatele naraţiunii stă ideea destinului uman: autorul ridică o întâmplare la rang de universalia, căci moartea este “a lumii mireasă”, stăpânind tot ceea ce stă, la un moment dat, sub semnul fiinţării. Rupt din Univers prin naştere, omul se reintegrează în acesta prin moarte, pentru a-i perpetua splendida unitate: Nechifor care “s-a înălţat în soare” devine Omul universal şi personaj-sumă al lumii. Timpul acţiunii este mitic, prezentul curgând în trecut prin păstrarea tradiţiei şi prin existenţa mereu egală cu ea însăşi. Spaţiul este unul închis: numele satului (Măgura Tarcăului) nu are
72
importanţă pentru că el simbolizează un sat pentru eternitate, sustras timpului comun.
2. Mitul soarelui (cu rădăcini în mitologia egipteană) ar sta, conform opiniei lui Al. Paleologu, la baza întregii naraţiuni.
Motivul soarelui străbate întreg romanul, conferind oamenilor şi întâmplărilor o aură de sacralitate; prin el se realizează dimensiunea cosmică a iubirii, a vieţii şi a morţii. Soarele este Muma în sens goetheean, în care se întoarce trecătoarea alcătuire umană; sub lumina lui începe lunga călătorie a Vitoriei care i se închină ca în vechile ritualuri păgâne. Semn al purităţii, al sincerităţii şi căldurii sufleteşti (“... mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el rupta') şi martor al clipei în care Nechifor a stat în cumpănă cu Neantul, soarele intră în chiar destinul uman.
3. Mitul marii călătorii este subînţeles, drumul Vitoriei în căutarea osemintelor lui Nechifor fiind o replică pământenă la "marea călătorie" în care a plecat “dalbul de pribeag”; şi pentru ca sufletul lui să-şi găsească odihna, femeia şi feciorul ei cutreieră munţii, spre a împlini datina: "Să nu rămăie între lupi; să-l aduc între creştini".
4. Mitul crengii de aur poate fi recunoscut în ultima parte a romanului, după ce iniţierea lui Gheorghiţă ia sfârşit, el fiind pregătit să-şi asume rolul şi locul pe care Nechifor le avusese în comunitate.
Acest sfârşit are loc în noaptea în care feciorul mortului coboară în râpă (act care echivalează cu o descindere în Infern) pentru a se “naşte” a doua oară, după ce primise, în sufletul lui, fiinţa celui dus: “Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui, în paşi, în zboruri, în chemări".
In scena praznicului, baltagul devine, “Creanga de aur" care va deschide drumul tânărului iniţiat: lovindu-l pe Bogza, în frunte, cu baltagul, Gheorghiţă îşi va recupera nu doar oile, ci şi locul pe care Nechifor îl avusese în comunitate (şi pe care i-1 uzurpase ucigaşul).
IV. Ca specie literară, “BaltaguT' este un roman; comentatorii au relevat caracterul polifonic al acestei capodopere socotită a fi şi epos al morţii, şi roman al iniţierii unui tânăr, şi poem al iubirii matrimoniale, şi monografie a spaţiului montan şi poem al naturii.
Curentul literar în care se încadrează “Baltagul" este realismul