.png)
TESTUL nr. 9
Comentaţi lucrarea Amintiri din copilărie” de I. Creangă, pornind de la fragmeritul: “Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă - Doamne, a mă rădica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleştii, din târg drept peste apa Neamţului:”.în realizarea compunerii veţi ţine cont de următoarele cerinţe:
I. Stabiliţi specia literară în care se încadrează această operă.
II. Comentaţi relaţia dintre caracterul memorialistic şi structura compoziţională a lucrării “Amintiri din copilărie” de I. Creangă.
III. Selectaţi şi comentaţi patru particularităţi ale operei menţionate.
REZOLVARE:
I. Lucrarea intitulată “Amintiri din copilărie” i-a asigurat genialului ei autor un loc unic în literatura română prin faptul că, aici, copilăria devine mit, oamenii sunt văzuţi într-o lumină fabuloasă, iar timpul iese din cronologie, facându-se eternitate; de asemenea, duioasa reîntoarcere la'prbpfiă'fc’dţlilâfîe'-^e’Wâfisformă într-o proiecţie uriaşă asupra tuturor copiilor lumii, în “Amintiri”
23
fiind povestită “copilăria copilului universal" (G. Călinescu).
Primele cuvinte din episodul care serveşte ca punct de plecare al compunerii sunt: “Stau câteodată şi-mi aduc aminte Acestea fixează caracterul memorialistic al operei, izvorul acesteia fiind autobiografic; aceleaşi cuvinte mai relevă şi cele două “voci” care se împletesc de-a lungul “Amintiriloruna este cea a Marelui înstrăinat care priveşte spre timpul sacru ca întâiul om care a pierdut Paradisul; cealaltă se întrupează din trecutul mitic şi este “vocea” copilului Nică.
Chiar dacă principalul conţinut al lucrării îl constituie întâmplările pe care autorul şi le aminteşte, opera nu poate fi rezumată la caracterul memorialistic; ea este, în acelaşi timp, şi un roman al formării unui tânăr, dar si o monografie a satului moldovenesc de la jumătatea secolului al XIXlea.
II. Caracterul memorialistic determină o anume structură compoziţională a acestei opere, în care cea mai trainică realitate sufletească este nostalgia după satul natal.
a) "Amintiri din copilărie” este alcătuită din patru părţi, dintre care, primele trei au fost publicate în revista “Convorbiri literare" în timpul vieţii autorului, iar ultima, în volum, postum (1892).
Pomenit în fragmentul de la care porneşte compunerea (”... în satul Humuleştii, din târg drept peste apa Neamţului"), satul natal este evocat la începută! fiecăreia dintre cele patru părţi ale cărţii: “sat mare şi vesel ”, “sat vechi răzăşesc”, “cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre ”, Humuleştiul este un sat pentru eternitate. Chiar şi împrejurimile lui (evocate Ia începutul părţii a treia) vin din istorie, contemporanii autorului fiind urmaşii celor care “s-au hărţuit odinioară cu Sobieski, craiul polonilor".
Simbolul vechimii şi al dăinuirii acestor locuri îl constituie Cetatea Neamţului, pe care autorul o priveşte cu ochii unui ţăran humuleştean (pentru care cetatea este pusă acolo de când lumea, odată cu munţii sau cu apa Ozanei): “Un caz de întreţesere mai deplină a fiinţei omeneşti cu peisajul-cuib, literatura noastră nu cunoaşte ” (Vladimir Streinu).
b) Pe măsură ce timpul amintirii se apropie de pierderea raiului copilăriei, vocea autorului devine mai duioasă. Aşa se explică folosirea mai multor mijloace care exprimă durerea despărţirii, în partea a IV-a a lucrării: mai întâi tripla comparaţie care deschide fragmentăfit(}fiiifir№0se':d8syobs’urSul din bârlog, ţăranul de la munte, strămutat la câmp, şi pruncul dezlipit de la sânul mamei
24
sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruinţa mamei”); apoi. evocarea lirică a împrejurimilor satului, pentru care povestitorul nutreşte o nedezminţită dragoste: “dragu-mi era satul nostru în sfârşit, inserarea în text a unei doine de dor (având ca temă despărţirea de cei dragi).
c) Tot de structura compoziţională ţin cele două timpuri ale evocării: unul este trecutul (asimilabil unui timp mitic din care se încheagă imaginea copilului Nică); celălalt este prezentul vârstei mature, timp profan din care se aude “glasul” autorului. Către cel dintâi se întoarce, cu nostalgie, Dezrădăcinatul căruia destinul îi hărăzise eminesciana aventură a “căderii” din mit în realitate.
Din perspectiva acestor două timpuri se constituie tabloul satului, figurile oamenilor şi întâmplările prin care trece Nică, în “drumul” său spre viaţă.
în prima lui parte, acest “drum” aparţine basmului, realul şi fabulosul trecând cu uşurinţă unul în altul (“copilul încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici
Cel dintâi 'semn al degradării fabulosului apare odată cu plecarea lui Nică la şcoala din Broşteni; acum, realitatea este alcătuită din imagini sărace, marcând începutul înstrăinării personajului: satul - cu casele mici împrăştiate pe sub stânci, urâta fată a Irinucăi, caprele râioase, pierderea pletelor - toate prefaţează ieşirea din basm, la finalul părţii a IV-a.
d) Tot de structura unei lucrări memorialistice ţine o anume rapiditate în desfăşurarea faptelor relatate la prezentul continuu. Ca în literatura populară unde domină evenimentul (în basme sau în balade), autorul nu acordă atenţie portretului, analizei psihologice sau descrierilor de natură, ci doar întâmplărilor cotidiene. Prin această calitate. Ion Creangă se situează deasupra altor scriitori: uLa noi nimeni n-a realizat mai suveran epicul pur”. (VI. Streinu).
III.A) Cea dintâi particularitate a lucrării “Amintiri din copilărie” o constituie caracterul ei rapsodic: asemenea vechilor rapsozi pribegi (care recitau fragmente din marile epopei). Ion Creangă ne-a lăsat o “zicere” sublimă (dată fiind oralitatea operei), în care sunt cuprinse tradiţiile, viaţa şi limba unei comunităţi ancestrale, cu un subtil parfum arhaic. în “Amintiri ..." derularea întâmplărilor; tenta de fabulos,şi gigantic, ori puternicul prezent narativ se compun într-o structură rapsodică.
25
Un prim nivel al acestei Muu tun il t «instituie lumea ca spectacol: “Metafora cea mai cu/u m , n,» wn/i, otoare a operei lui Creangăe, ziceam, lumea ca spccuu <>/ (< .«i и >•.«• Munteanu).
Pentru Nică, atmosfera goncmlă .......m i ,ului copilăriei este
aceea de mare sărbătoare populaiЛ, in i nm domneşte veselia, iar între oameni s-a statornicit scnliim iiiul . |\ihi.i(ii, ca în timpurile mitice.
Este o vârstă de aur în care Immuli şt. nu i ,,i trăiesc existenţa ca şi când s-ar afla sub un clopot cosmu . li.unu i şi aflaţi mereu pe drumuri, ocupându-se cu indusliia |i miiuIim ,i cu micul comerţ, ţăranii din Humuleşti sunt înlă|iş.i|i şi in alte momente: ale duminicilor cu hore şi plimbări, .11< .ăiliătnnloi de iarnă sau ale hramurilor bisericii, când "se (mea /■',< nu ui câte o săptămână încheiată”, ospăţul căpătând dimensiuni 111 и ... .11. homerice.
Dată fiind natura scenică a operei (leinareală de Călinescu), Nică “joacă”, în această reprezentaţi, luate 1 olurile şi pe al lui însuşi.
Un al doilea nivel al acestci sliuriuri d constituie copilăria văzută ca timp mitic. începuturile a. i-.teia se află în casa părintească din Humuleşti (evocată in dea liidcrea părţii a doua), simbolizând Casa natală universală. în iu est spaţiu devenit Centru al lumii, timpul fericit este dominai de imaginea aproape fabuloasă a Mamei care “ştia a face multe şi nun 1 minunăţii", creând în jurul copilului un spaţiu protector.
După multele peripeţii cuprinse în prunele trei părţi ale cărţii, ieşirea din basmul copilăriei se va lat e lot pe calea basmului, în partea a IV-a: Smaranda îşi amăgeşte lei umil cu viziunea unui drum fabulos, în căruţa “cu doi cai cu nişt<■ л mei" a lui moş Luca. Pe măsură ce Nică se îndepărtează însă de spaţiul magic, fabulosul se degradează şi caii devin “mâfi de cei leşinaţi".
Timpul devine calendaristic, drumul de la Humuleşti Ia Iaşi însemnând o “coborâre” într-o lume profană, în care mulţimea de candidaţi care stăteau ia poarta Socolei, “mărturisindu-şi unul altuia păcatele” oferă o imagine emblematică.
Acum, Nică pierde insula de nemurire a Humuleştiului, fapt care va conduce la o acută dramă a înstrăinării: amintirea aurită a copilăriei va rămâne închisă în câteva cuvinte: ”... ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre ... ”.
III.B) O altă pai^rCiulartfâţe,tA\©pefe:i.z‘‘zlwm//>/ din copilărie” este homerismul: "Opera lui Creangă este epopeea poporului
26
român. Creangă este Homer al nostru” (Garabet Ibrăileanu).
Ca şi în epopeile homerice, autorul descrie aspectele esenţiale din existenţa unui popor, înfăţişând o lume ţărănească de bun simţ şi chef de vorbă, naivă şi mucalită, cu haz şi cu o înţelepciune practică transmisă de înaintaşi.
Homerică este şi dimensiunea exagerată a unora dintre personaje (vizibilă şi în “Povestea lui Harap-Alb").
Unul dintre acestea numai (Oşlobanu), “mânca cât şaptesprezece’'’ şi ridica în spate lemnele dintr-o căruţă, lăsându-i pe privitori muţi de uimire; de multe ori şi ospeţele sunt homerice.
Ca şi în “Odiseea”, întâmplările se grupează în jurul unui “drum” pe care îl parcurge Ni că, în viitoarea lui pregătire pentru viaţă; născut în muzica unică a războaielor de ţesut (de care vuia satul), Nică pare a fi un nou Ulysse (a cărui soţie Peneiopa ţesea, în aşteptarea lui, o pânză a destinului).
Cea mai emoţionantă asemănare dintre cele două personaje o constituie însă năzuinţa spre patria pierdută, pentru că, întreaga viaţă, autorul n-a fost decât “o bucată de humă însufleţită din HumuleştC.
I1I.C) O altă particularitate a “Amintirilor” o constituie umorul. Dacă Cervantes reduce vitejia la condiţia realului (prin nebunia lui Don Quijote), Creangă priveşte realitatea cu îngăduinţă şi o salvează aruncând deasupra ei un enorm hohot de râs.
în această petrecere pe seama limitelor omeneşti, se includ: numele, poreclele sau caracterizările unor personaje (moş Chiorpec, Mogorogea, popa Buligă - zis “Ciucălău”, fata Irinucăi care era “balcâză şi lălâie de-ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”, moş Vasile care era “un cărpănos şi un pui de zgărie- brânză" etc. etc.; jocurile de cuvinte (“cinstită crâşmă”, “Dumnezeu să-l iepure”, “cuvioasele muşte şi cuvioşii bondari care din pricina noastră au pătimit”); întorsăturile de frază (“Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai de-apoi ...”) şi alte procedee.
III.D) Trăsătura revelatoare a stilului din “Amintiri ...” este oralitatea care se realizează prin mai multe mijloace:
• adresarea directă prin care-şi solicită interlocutorii (“Şî după cum am cinstea de d vă spune”, “Vă puteţi închipui...")’,
• formulele de tranziţie de la o întâmplare la alta (“D-apoi cu smăntânitul oalelor c&câtdit№№dbo&]/&âWlttffifi&t\ O (ii
• introducerea tablourilor în mişcare'prin lepetârea lui “şi"
27
narativ (“Şi ne coborâm noi şi ne tot coborâm cu mare greutate (...) şi caii lunecau şi se duceau de-a rostogolul...”);
• aglomerarea verbelor de acţiune (“şi cum ajung în dreptul teiului, pun demăncarea jos, mă sui încetişor în tei, bag mâna în scorbură, găbuiesc pupăza..").
• exclamaţia, interjecţia, repetiţia (“Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pupl);
• expresii populare(“Pie/ea rea şi răpănoasă, ori o bate ori o lasă").
Uneori autorul foloseşte limbajul afectiv (exprimat prin dativul etic: “Cât mi ţi-i melianuT’); termenii regionali conferă lucrării şi o anume valoare locală.
Acest stil a fost caracterizat ca “stil al participării” (I. Tohăneanu).
0 comentarii: