ION CREAN6A: “AMINTIRI DIN COPILĂRIE”, “POVESTEA LUI HARAP ALB".

08:19 0 Comments

TESTUL nr. 5:
Alcătuiţi o compoziţie - eseu pe tema: “Real şi fabulos în opera lui Ion Creangă”. Veţi urmări şi dezvolta următorul plan de idei:
I. Prezentarea sintetică a operei lui Ion Creangă.
111 Definirea conceptului de “real”.
112 Particularităţi ale prezentării realului în “Amintiri din copilărie” şi “Povestea lui Harap Alb".
III) Definirea conceptelor de “fantastic”, “fabulos” şi "miraculos”.
IIL Particularităţi ale realizării fabulosului în poveştile lui Creangă.
REZOLVARE:
I. în ultima zi a anului 1889, când omul Ion Creangă (n. 1839) se întorcea în pământul de humă, scriitorul îşi însemnase trecerea prin veac, printr-o operă unică si genială care-i va îndreptăţi supranumele de “Homer al nostru” (dat de Ibrăileanu).
Deşi redusă ca număr de pagini, această operă cristalizează existenţa, credinţele, datinile, morala şi fîlosofia poporului român. Ion Creangă fiind "poporul român însuşi surprins într-un moment de genială expansiune” (Călinescu).
Creaţia literară a lui I. Creangă cuprinde: lucrarea
memorialistică “Amintiri din copilărie”, poveştile (‘'Soacra cu trei nurori”, “Dănilă Prepeleac”, “ Povestea lui Stan Păţitul”, “Povestea lui Harap-Alb" ş.a.) povestirile ("Inul şi cămeşa”, “Povestea unui om leneş”, “Prostia omenească" ş.a.) şi naraţiunea “Moş Nichifor Coţcăriul" pe care autorul a subintitulat-o “povestire glumeaţă”,
în ansamblul ei, această operă prezintă mai multe trăsături definitorii:
a) este unitară în sensul că lumea înfăţişată este cea a satului Humuleşti şi. prin extensie, cea a satului moldovenesc de la jumătatea secolului al XIXlea;
b) oamenii (prezentaţi în permanentă mişcare) "sunt vii ca viaţa, schimbători ca ea, naturali ca rădăcinile ei, de care nu se pot desprinde” (Pompiliu Constantinescu);
c) autorul ridică particularul la nivelul universalului: copilul
14
universal şi mama universală (din “Amintiri ..,”) vor avea ca pendant personajele cu caracter exemplar din poveşti: soacra ca esenţă a răutăţii, babă ca esenţă a zgârceniei, prostul care are noroc, leneşul, “sublim” ş.a. alcătuiesc o galerie cu trăsături îngroşate, până la imaginea unei lumi în care s-a instaurat Prostia universal^{^o^tă^eHeâsca'y;'^'' "
d) stilul şi limba se caracterizează prin oralitate şi umor.
IIi In sens larg, prin real se înţelege ceea ce există în realitate. m mod obiectiv (independent de conştiinţa sau voinţa noastră).
Atât în “Amintiri ...” cât şi în poveşti, spaţiul acţiunii este cel rural, în speţă cel humuleştean.
a) în prezentarea acestuia, autorul creează o anume culoare locală prin mulţimea detaliilor. Aşa este interiorul casei părinteşti (descris la începutul părţii a 11-a a “Amintirilor”), în care vatra, hornul, cuptorul şi celelalte elemente de decor păstrează o anume mireasmă ancestrală rurală; tot aşa este şi curtea lui Stan, descrisă într-o lungă enumerare în “Povestea lui Stan Păţitul”: "Ce şuri şi ocoale pentru boi şi vaci, perdea pentru oi, poieţi pentru păsări, coteţe pentru porci, sâsăiac pentru păpuşoi, hambare pentru grâu şi câte alte lucruri de gospodărie ...”.
b) Tot în real se încadrează şi tabloul etnografic, autorul evocând ocupaţii, scene de familie şi datini specifice acestui orizont rural.
O asemenea scenă de familie este evocată tot la începutul părţii a Il-a a “Amintirilorautorul reînvie, cu uri zâmbet nostalgic, serile copilăriei, când tatăl (Ştefan a Petrei) se întorcea de la pădure “îngheţat de frig şi plin de promoroacă”, iar Smaranda îi povestea, cu năduf, toate năzdrăvăniile copiilor. Ca o confirmare a celor relatate, chiar în timpul acestor discuţii, copiii scoteau "mâţele"din cotruţă şi le “muştruluiau” “de la mergea colbul', încât "nu puteau scăpa bietele mâţe din mâinile noastre, până ce nu ne zgâriau şi ne stupeau ca pe nof\
Importantă aici nu este întâmplarea în sine, ci caracterul ei arhetipal1, care caracterizează cel mai mic “cerc” al tabloului etnografic: viaţa familiei ţărăneşti.
Următorul “cerc” îl constituie datinile din viaţa satului: clăcile (la care torceau şi băieţii şi fetele, însuşi Nică fiind poreclit "Ion Torcălău”)-, mersul cu uratul, în ajunul Anului Nou, hramurile bisericii2 când "se ţinea praznicul câte o săptămână încheiată”, ospăţul căpătând dimensiuni urieşeşti.
Aspectul etnografic nu lipseşte nici din poveşti. Bunăoară, după ce şi-au bătut de moarte soacra cele trei nurori începură a vorbi ”despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului”, adică despre ritualul ţărănesc al înmormântării, poveştile ne fiind nişte basme (în sensul curent), ci "bucăţiji.ipte, din viaţa poporului moldovenesc'” (Ibrăileanu).
c) în evocarea realistă se mai înscrie şi caracterizarea precisă a unor personaje, fapt care le conferă autenticitate: mătuşa Măriuca “scotea mahmurul din om” de rea ce era, Trăznea era “bucher3 de frunte şi tâmp în felul său”, dascălul Iordache “clămpănea de bătrân şi avea şi darul suptului”, Nic-a lui Costache era înaintat la învăţătură “până la genunchiul broaştei” etc.
Procedeul este utilizat şi în poveşti: soacra “lega paraua cu zece noduri”, feciorii ei erau "înalţi ca nişte brazi şi tari de vărtute, dar slabi de minte”, împăratul Roş avea inimă “haină”, fata lui era “o farmazoană cumplită” etc.
d) Interesant este faptul că personajele din “Povestea lui Harap -Alb” se comportă aidomâ celor din Amintiri ...”: craiul îşi ceartă (cu vorbe humuleştene) feciorii fricoşi, împăratul Roş este pişcat de purici, iar cei cinci tovarăşi de drum ai lui Harap-Alb, se ceartă < în casa de aramă la fel ca învăţăceii de la “fabrica de popi” din Fălticeni. Peste tot, vorbirea sau atitudinile personajelor sunt ţărăneşti, plămădite fiind din aceeaşi realitate humulesteană.
11.2. Realismul lui Creangă se deosebeşte însă de realismul altor scriitori.
a) în "Amintiri...”, timpul copilăriei fiind magic şi mitic, lumea este înfăţişată în latura ei festivă, ca la o mare sărbătoare. Plasaţi într-un timp necalendaristic (adevărată vârstă de aurj.humuleştenir nu cunosc nici ierarhia socială, nici convenţiile oficiale, trăind ca în vremurile prehomerice. Asemeni uriaşilor (despre care mitul spune că ar fi trăit pe aceste pământuri în vremuri preistorice), personajele sunt văzute prin supradimensionare: colegii lui Nică sunt nişte “hojmalăi”, sau “handralăi”, iar unul dintre ei (Oşlobanu)ia în spate lemnele dintr-o căruţă, de parcă ar avea puteri suprafireşti.
în “Povestea lui Harap-Alb”, amestecul de real şi fabulos are o anume originalitate: atmosfera atemporală şi unică din basmele populare ("A fost odată ca niciodată ...”) este “umplută” cu povestea a doi fraţi care nu se văzuseră de multă vreme; mobilul călătoriei este practic (moştenirea tronului împăratului Verde), fiul
16
i el mic ieşind învingător nu datorită unor puteri supranaturale, ci ■ l.iiorită milosteniei sale; în sfârşit. Spânul şi împăratul Roş nu sunt /meii din basme, ci par a fi oameni obişnuiţi, dar care ies din normă prin înfăţişarea lor (natura i-a “însemnat” pentru a le arăta
i.'nitatea). • 'v'”" ""
Şi peste aceste sugestii ale realului, autorul aruncă vălul mitului: bătrâna cerşetoare este o ursitoare (care îi va “ţese” destinul lui Harap-Alb), fiul de crai este un Ulysse, iar pădurea în i are îl întâlneşte pe Spân este un veritabil labirint.
Rezultă că: realitatea lui Creangă este veridică4, dar autorul o 111lîumusetează, aruncând peste ea vălul pur al mitului.
b) Există însă şi o altă viziune a lumii (cu deosebire în l’oveşti"); sinteza acestei viziuni ne-o oferă Ochilă - un soi de
Ciclop autohton - care, închizându-şi unicul ochi, obţine o oglindă i ăsturnată a realităţii: “copacii cu vârful în jos, vitele cu picioarele in sus şi oamenii umblând cu capul între umere''.
în această "lume pe dos" (cum o numeşte Zoe Dumitrescu Buşulenga), esenţa este perisabilitatea lucrurilor pe care acelaşi Ochilă le vede "găurite, ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea limpede", adică pieritoare şi imperfecte.
Uneori, imperfecţiunea lumii se cristalizează în câteva tipologii “absolute”: soacra ca esenţă a răutăţii (“Soacra cu trei nurori"), prostul care are noroc (“Dănilă Prepeleac"), leneşul total (“Povestea unui om leneş").
Caricatura lumii reale o constituie “Capra cu trei iezi", poveste în care “animalele sunt văzute omeneşte" (Călinescu): capra devine “o. mască de comedie, simbolizând tipul feminin vorbăreţ şi văitâreţ" (Călinescu), tot aşa cum soacra, baba mâncătoare de ouă (“Punguţa cu doi bani") sau cea pusă la temelia iadului ("Povestea lui Stan PăţituVj stârnesc râsul.
c) în sfârşit, realitatea mai poate stârni enormul hohot de râs chiar al autorului; transpusă în poveste, această lume îşi păstrează trăsătura esenţială - prostia devenită enormă şi universală (“Prostia omenească").
în concluzie: Ca şi în ultima parte a “Amintirilor" (unde
autorul “coboară” din lumea pură a mitului copilăriei, în lumea de
măşti din faţa Socolei), în prezentarea realităţii. Creangă a
“coborât” de la viziunea mitică la cea caricaturală a lumii.
-----------------_____----------------------------------------------------------------------------------------------------------
III i In sens larg, prin fantastic se înţelege ceea ce este plăsmuit, creat de imaginaţie, ireal. Conform opiniei lui Tzvetan Todorov,
17
condiţia dobândirii fantasticului pur depinde de perfecta împletir dintre straniu şi miraculos; pe înţelesul nostru, calitatea fantasticului este condiţionată de proporţia dintre ceea ce est supranatural, uimitor (miraculos) şi ceea ce este'ciudat, neobişnuit, bizar (straniu); mai potrivit'pentrtf b^â'ltii ereăngâjestb ttfrtttfe de “fabulos” (“fantastic, minunat” cf. DEX).
III2 în poveştile lui Creangă, fabulosul prezintă mai multe particularităţi:
a) Este tratat în mod realist, poveştile caracterizându-se prin “originala alăturare a miraculosului cu cea mai specifică realitate” (Călinescu).
Aşa se face că Dumnezeu şi Sfântul Petre pomenesc despre o “chelfâneală” pe care ultimul o mâncase de Ia un beţiv (ca şi când păzitorul Raiului ar fî fost un biet bătrân). (”Ivan Turbincă’'’).
în “Povestea lui Harap-Alb" fabulosul pare a se ascunde în spatele realităţii, ieşind la lumină în mod surprinzător.
Astfel, în scena întâlnirii dintre mezinul craiului şi bătrâna cerşetoare, însuşirile supranaturale cu care aceasta se laudă {’’Căci multe au mai -văzut ochii mei de-atăta amar de veacuri câte port pe umerele acestea’’’) par a fi nişte minciuni, tânărul înţelegând miracolul numai atunci când bătrâna dispare în văzduh; tot aşa, calul care se apropie de tava cu jăratec este numit “ghijoacă uricioasă”, abia transformarea lui miraculoasă, datorată intervenţiei unui factor sacru (Sfânta Duminică), convingându-I pe feciorul de crai.
Un loc aparte îl ocupă Spânul. La început, el nu se abate cu nimic de la comportamentul normal al unui om viclean, numai schimbarea înfăţişării la fiecare întâlnire putând sugera că aparţine altei ordini (“... numai iaca ce iar- îi iese Spânul înainte, îmbrăcat altfel şi calare pe un cal frumos, şi, prefăcăndu-şi glasul ... ”). Abia atunci când coboară în fântână, Spânul îşi strigă numele {’’Chima răului”) dovedind că este diavolul.
Chiar şi cele cinci apariţii bizare (care-l vor însoţi pe Harap Alb în ultima parte a călătoriei sale iniţiatice) amintesc de fantasticul tratat în manieră realistă (fiecare schiţă de portret cuprinzând o trimitere la fiinţa umană):”0 dihanie de om, o namilă de om, o arătare de om, o schimonositură de om, o pocitanie de om sunt sintagme de uz curent pentru limbajul cotidian, privit în latura lui firesc hiperbolizantă”. (N. Ciobanu).
Rezultatul folosirii acestui procedeu are efecte comice, prin
18
Mica fabulosului la nivel uman.
li) l,a un alt pol, se află fabulosul care trimite la mituri (în cpţia lui Blaga, mitul fiind “fantasticul plin de sens“). i “Povestea lui Harap-Alb”, ursul aminteşte de unele logii« «Hcarer,a6est lankftalweşrazintă- clasa războinicilor (cf. Mile Lovinescu). Şi cum, pentru a-i prelua atributele este k||t'Miră adormirea conştiinţei de luptător. Sfânta Duminică îi
ti'i' iieşte o fiertură cu somnoroasă”, transformând apa din Inlflnă, în apa Lete a uitării.
iul aşa, Cerbul (a cărui privire poate ucide), trimite la capul №i duzei din mitologia greacă; în plus, nestemata pe care o are în
li..... aminteşte de perla frontală (din simbolismul hindus) care le
i i>nlcră purtătorilor atributul eternităţii,
I *i in anihilarea Ursului şi prin uciderea Cerbului, Harap-Alb
1.1 dilează mitul Crengii de aur, preluând atributele războinicului şi pi ivilegiul eternităţii.
c) Fabulosul mai poate contribui la realizarea imaginii “lumii pa dos”.
Bunăoară, diavolul nu are nimic înspăimântător,, fiind flămând {"Povestea lui Stan PăţituC) sau cuprins de usturime în urma bătăii .ulministrate metodic de Ivan Turbincă. Acelaşi personaj, găseşte m iv ni, o sărăcie lucie, în timp ce Iadul este plin de desfătări (invers decât se crede de obicei).
Păstrând trăsăturile de bază ale realului, miraculosului şi fabulosului, genialul Ion Creangă le-a imprimat o seamă de particularităţi care-i conferă operei sale strălucire şi unicitate.
Note:
1. arhetip = model "primordial şi repetabil;
2. hramul bisericii = sărbătorirea sfântului al cărui nume îl poartă o biserică;
3. bucher = care învaţă litera cărţii, "tocilar”;
4. veridic = adevărat.