TESTUL nr.44

08:36 0 Comments

Se dă textul:
“Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic şi nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pământul se închina în faţa lui, tot pământul ... Şi tot era al lui, numai al lui acuma...
Se opri în mijlocul delniţei. Lutul negru, lipicios, îi ţintuia picioarele, îngreuindu-le, atrăgându-l ca braţele unei iubite pătimaşe. îi râdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crămpoţească în sărutări. întinse mâinile spre brazdele drepte, zgunţuroase şi umede. Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele.
Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios, ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecăndu-şi palmele. Apoi,
încet, cucernic, fără să-şi dea jeama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor ...
Se ridică deodată ruşinat şi se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Faţa însă îi zâmbea de o plăcere nesfârşită.”
(L. Rebreanu: "Ion").
Cerinţe:
1. Stabiliţi locul şi rolul acestei scene, în roman.
2. Comentaţi, pe scurt, conţinutul fragmentului.
3. Caracterizaţi stările sufleteşti ale personajului Ion.
4. Selectaţi şi comentaţi mijloacele de expresivitate artistică utilizate.
5. Numiţi trăsătura specifică stilului lui Rebreanu.
REZOLVARE:
1. Scena prezentată în acest fragment încheie capitolul “Sărutarea” din volumul “Glasul iubirii" şi are un dublu rol:
de a da titlul capitolfflui;
de a face din personajul Ion “o figură simbolică, mai mare decât natura” (cum scria E. Lovinescu)
2. Fragmentul este un interludiu cu rezonanţe lirice, în care autorul evocă profunda comuniune dintre Ion şi Pământ.
Alcătuit pe două planuri (vizual şi olfactiv1), fragmentul este dominat de figura simbolică a unui Ţăran ale cărui dimensiuni devin hiperbolice.
Centrul scenei îl constituie gestul sărutului gliei, act în care Ion pune o anume cucernicie, ridicând astfel Pământul în rândul valorilor sacre.
, 3, Stările sufleteşti ale personajului sunt profunde şi totale: fericirea care îl copleşeşte este atât de deplină, încât lumea se reduce la acest sentiment; de aici, tentaţia de a îmbrăţişa “huma”, de parcă misteriosul glas al iubirii şi-ar fi schimbat obiectul (de altfel, într-o frază anterioară, pământul era comparat cu “o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa arătându-şi corpul gol, ispititor’’').
Plăcerii de a simţi în mâini pământul şi de a-i sorbi mireasma i se adăugă fiorul care străbate fiinţa şi conştiinţa învingătorului: într-un episod ulterior, Ion este proiectat în fabulos (“Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori").
96
i
4. Dintre procedeele de expresivitate stilistică pot fi menţionate:
• Repetiţia (prin care reluarea unor termeni ca: “fericire", "tot”, “al lui" sugerează reducţia lumii la bucuria stăpânirii pământului); un loc aparte îl ocupă repetarea termenului “pământul' (cu variantele semantice “lutul' şi “huma”) care sugerează, împreună, cele două funcţii ale pământului din vechile mituri: născătoare şi funerară.
• Personificarea “Pământul se închina în faţa lut' semnifică sentimentul titanic pe care îl trăieşte Ion (care are impresia că a învins Uriaşul reprezentat de pământ).
• Epitetele: “lutul nesru, lipicios ”, “brazdele drepte, zşrunturoase si umede ”, “mirosul acru, proaspăt si roditor", “lutul cleios ”, “pământul ud" atestă ideea că pământul ocupă locul central în gândurile lui Ion şi contribuie la plasticizarea imaginilor.
• Epitetele: “poftă sălbatică", “plăcere înfricoşată” şi “fior rece, ameţitor ” caracterizează stările afective atât de complexe ale personajului.
• Comparaţia: “atrăgăndu-l ca braţele unei iubite pătimaşe" sugerează, din nou, dubla funcţie mitologică a pământului; ultima dintre acestea (funcţia funerară) este accentuată prin compararea mâinilor pline de pământ ale lui Ion, cu "nişte mănuşi de doliu".
5. Trăsătura specifică lui Rebreanu este reliefarea senzaţiei organice: “Ii râdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o sudoare caldă, de patimă".
Note:
1. olfactiv = aparţinând mirosului