TESTUL nr. 42:

08:36 0 Comments

Se dă fragmentul:
“Auzi foarte lămurit vâjâind în aer ceva, simţi o izbitură ascuţită în braţul drept, dar fără durere şi urmată doar de o fierbinţeală ciudată, care parcă-i topea creierii, încât începu să-şi amintească repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la liceu în
9 !
Arinadia, cum a fugit de la şcoală ca să umble cu vitele pe câmp şi să fină coamele plugului, apoi dragostea lui dintâi cu fata dascălului Simion Butunoiu, măritată acum cu unul din Săscuţa, apoi dragostea lui să aibă pământ mult, şi Ana şi copilul, şi Florica, şi Titu cu toată familia Herdelea şi cu cântecele cele frumoase, seara în pridvor, şi-i păru rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale nimănui.”
(L. Rebreanu: “Ion”).
Demonstraţi, într-un text de maximum două pagini, că, în acest fragment, autorul este un “poet epic care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea” (G. Călinescu).
REZOLVARE:
Textul face parte din capitolul XIII intitulat “SfărşituF al volumului al doilea - “Glasul iubiriF şi reconstituie scena premergătoare morţii lui Ion.
Ascultând de porunca acestui al doilea “glas" care-i domina fiinţa, Ion încearcă într-o noapte, să ajungă la Florica. Surprins, în curte, de George, Ion este lovit (în mod simbolic), cu sapa, mai întâi peste braţul drept şi apoi, în cap.
Scena se deschide cu imaginea auditivă a vâjâitului sapei în aer, ca o pedeapsă venită de sus, urmată de senzaţia organică (“o fierbinţeală, care parcă-i topea creierii”) care va precede căderea.
în următorul episod, clipa devine solemnă, iar frazele au cadenţa marilor epopei; aşa cum se întâmplă în minutele care preced moartea, prin mintea lui Ion trec, într-o derulare rapidă, momente şi nume ale existenţei sale trecute: fuga de la şcoală, dragostea pentru munca pământului, prima iubire. Ana, copilul şi familia învăţătorului.
în ultima frază, regretul pentru zădărnicia tuturor zbaterilor sale, îi conferă personajului o tentă tragică.
Mai presus de orice este însă “glasul pământului” care se aude din nou, arcuindu-se peste întreaga viaţă a lui Ion.