Să se comenteze textul:
"Intr-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la hanul Ancuţei. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Săntilie ploi năpraznice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei[...] .
Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, - era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut de zilele mele [...]. Porţile stăteau deschise ca la Domnie. Şi prin ele, în zile de toamnă, puteai vedea valea Moldovei' cât bătea ochiul şi pâclele munţilor pe păduri de brad până la Ceahlău şi Hălăuca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt şi toate ale depărtării se
62
ştergeau şi lunecau în tainice neguri, - focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale uşilor şi ferestrele zăbrelite. Contenea câte un răstimp viersul lăutarilor şi porneau poveştile".
(M. Sadoveanu: "Hanu - Anculei").
REZOLVARE:
Fragmentul deschide volumul intitulat “Hanu-Ancuţef' de M. Sadoveanu şi cuprinde două episoade:
a) Cel dintâi dintre acestea, pune hanul Ancuţei sub semnul autumnalului şi al fabulosului: timpul este îndepărtat şi anistoric, la han se spun “poveşti” iar printre oameni se vorbeşte despre un “balaur negru" ridicat parcă din puhoaiele Moldovei.
Reţine atenţia epitetul "toamnă aurie" care pune drumeţii adunaţi la han sub lumina unui asfinţit perpetuu şi le aureolează chipurile cu sclipiri de icoană bizantină.
b) Cel de-al doilea episod caracterizează hanul. Zidurile lui groase şi porţile ferecate îi conferă un statut aparte: de spaţiu deschis (ziua), în care oamenii trăiesc, la modul ritualic, belşugul toamnei şi de spaţiu închis (noaptea) protejând timpul etern al poveştilor.
în întunericul dintre ziduri, focul care “exercită un soi de magnetism psihic” (Ciopraga), atrage în jurul lui povestitorii care încearcă să eludeze curgerea timpului, prin naraţiune. Numai că vinul se bea din oale noi, care se aruncă apoi. pentru a se reîntâlni cu băutorii, când vor fi şi ei pământ...
Prezentaţi, într-o compunere, marile teme ale operei sadoveniene.
REZOLVARE:
I. în octombrie 1961, când Mihail Sadoveanu (n.1880) trecea în eternitate, scriitorul îşi însemnase popasul în veac, printr-o operă uriaşă şi monumentală (peste o sută de volume cu aproximativ treisprezece mii de pagini), în care Omul, Cosmosul şi Eternitatea se întâlnesc pretutindeni.
Situată, cronologic, în perioada interbelică si aflată la confluenta mai multor curente literare (semănătorismul, romantismul eroic, realismul liric şi mitologic), această operă relevă un creator profund: mai apropiat de Anatole France decât de Proust sau de A. Gide, vizionar al istoriei ca Lev Tolstoi, magic şi misterios ca şi Goethe şi poet al naturii ca Chateaubriand, Sadoveanu şi-a câştigat un loc unic în literatura română.
Cel mai mare povestitor-artist al nostru a scris povestiri şi romane - toate alcătuind un edificiu monumental a cărui trăsătură fundamentală o constituie întoarcerea la tiparele originare.
II. 1. Cel mai vechi dintre acestea este natura descrisă în lucrări ca: “Ţara de dincolo de negură”, Valea Frumoasei”, “împărăţia apelor”, “Poveştile de la Bradu-Strâmb” şi, parţial, în toate celelalte opere.
Spaţiul de suflet al autorului este Moldova: a ţară a vârstei de aur, a cărei emblemă o constituie bourul alb din singurătăţile munţilor, topos sacralizat prin vechime, aflat sub lumina soarelui în asfinţit.
Pretextul retragerii în natură îl constituie vânătoarea şi pescuitul - ocupaţii primordiale ale omenirii, cu ajutorul cărora omul modem iese din fluxul timpului şi se întoarce la obârşii.
Reprezentativă pentru această categorie de lucrări este “Ţara de dincolo de negură” (1926). Titlul ei nu denumeşte un spaţiu real, ci unul ideal, de dor, care aparţine unui trecut asimilabil mitului.
După un capitol introductiv, în cel de-al doilea (“Mirajul”), memoria este chemată pentru a reînvia, din timpul trecut în uitare,
57
locuri şi oameni care au fost: moş Procor, moş Barnea, moş Calistru şi ceilalţi alcătuiesc un singur arhetip: Marele Vânător în sens mitic, a cărui imagine a rămas din preistorie.
Cartea poate fi socotită un poem în proză dedicat frumuseţilor spaţiului românesc: muntelui-spaţiu sacru şi neprihănit, cu singurătăţi necălcate de picior de om de la începutul zidirii; pădurii - sugestie a labirintului vegetal şi poartă de trecere spre o altă lume; deltei în care plaurul plutitor care se naşte din ape, repetă marea Geneză a Universului:
Considerat “poet somptuos al naturii ca ChateaubriancT (N. Manolescu), Sadoveanu este profund naţional: peisajul său este natura patriei noastre, văzută în rotaţia anotimpurilor şi proiectată cosmic.
11.2. O altă modalitate de întoarcere la tiparele originare o constituie existenţa ritualizată, care se desfăşoară pe baza unor legi nescrise, datini şi tradiţii păstrate neschimbate parcă de la începutul lumii.
Reprezentativ în acest Sens este volumul “Hanu-Ancuţe!' (1928).
Alcătuit din nouă povestiri dispuse după tehnica povestirii “în ramă” (utilizată şi de Boccaccio în “Decameronul'), “ «Hanu- Ancuţei» este capodopera idilicului jovial şi a subtilităţii barbare" (G. Călinescu).
Aşezat la o întretăiere de drumuri şi aurit de soarele toamnei, hanul este, deopotrivă, o “răscruce” de drumuri existenţiale, fiecare dintre drumeţi evocând întâmplări esenţiale, petrecute în acele locuri cu ani în urmă; aici, vin din timp şi din neguri de uitare, personajele arhetipale ale unui spaţiu mitic.
Primul dintre acestea este chiar hanul. Plasat în apropiere de apa Moldovei, hanul este sălaşul de nemurire, ale cărui ziduri groase şi porţi ferecate conservă timpul, salvat din eterna curgere prin intermediul povestirii: “Iar hanul reprezintă locul unde toate aceste poveşti se spun; loc de întâlnire întru poveste şi întru nemoarte”. (N. Manolescu).
între zidurile hanului, expresii ca: "vremea veche ", “depărtată vreme", "vreme adâncă” devin echivalente cu “A fost odată ...” al basmelor, iar poveştile adevărate care se spun sunt “minunate” punând acest spaţiu sub zodia fabulosului.
în crugul nopţii, sufletul hanului tresaltă şi simte prezenţa demonului, întrucât aici, realitatea şi mitul, trecutul şi prezentul
58
curg unul în celălalt mereu, fără sfârşit.
Drumeţii sunt tot atâtea ipostaze ale omului etern: moş Leonte (“BalauruT') este un Mag care “citeşte” în cartea lui de zodii, semnele vremii şi pe cele ale viitorului; Orbul (“Orb sărac”) este un Homer autohton descins la han din “trecute vremi”; călugărul (“Haralambie”) este un Izbăvit, iar comisul Ioniţă este chiar Omul muritor şi “călător” prin lume, gata oricând să plece spre mioritica “nuntire” cu Universul; Ancuţa cea de acum este o copie a celeilalte Ancuţe (sau, poate a unui şir început cu Strămoaşa din mit şi continuat dincolo de timp).
11.3. O altă modalitate de întoarcere la tiparele originare o constituie existenţa rurală înfăţişată în volumele de povestiri de la începutul carierei scriitoriceşti sadoveniene. Reprezentative pentru această temă sunt: “Bordeenii”, “Hoţul”, “Judeţ al sărmanilor” ş.a.
Cele mai multe dintre povestiri narează o singură întâmplare dezvăluită într-un anume moment al existenţei, ca şi cum eroul acesteia ar fi simţit nevoia să se elibereze de o taină.
Importantă este asemănarea dintre oameni: în această categorie de lucrări nu există eroi, ci “un singur specimen uman în sute de ipostaze” (Călinescu). De asemenea, povestirile se mai caracterizează printr-o atmosferă de primitivitate, prin refuzul civilizaţiei citadine şi printr-o puternică notă socială.
11.4. Tot o modalitate de întoarcere la tiparele originare o constituie destinul cosmic al fiinţei umane. Acesta ar fl unul dintre motivele marelui roman “Baltagur (1930) în care întâmplările narate “se altoiesc pe tulpina unitară a eposului morţii şi ritualelor ei” (Perpessicius).
La prima vedere, autorul evocă o întâmplare petrecută în spaţiu! montan, într-un timp concret şi calendaristic: deceniul al treilea al secolului al XXlea. In spatele acesteia, se ascunde însă o situaţie arhetipală: destinul mioritic al omului, întoarcerea alcătuirii umane în marele Univers.
în concordanţă cu această dualitate se disting, în roman, două structuri:
a) Cea dintâi dintre acestea ţine de realismul magic înfăţişând o lume încremenită în datini şi tradiţii şi având drept principal fir narativ drumul Vitoriei Lipan, în căutarea osemintelor celui care îi fusese soţ.
La cel mai simplu nivel de interpretare, această structură ar
59
putea fi rezumată astfel:
Nechifor Lipan - cioban din satul Măgura Tarcăului, pleacă, spre toamnă, la Dorna, cu intenţia de a cumpăra o turmă de oi.
Trecând timpul sorocit întoarcerii, soţia sa Vitoria cade la negre bănuieli (întărite de visele premonitorii şi de alte “semne"). Şi cum întreaga iarnă veştile aşteptate nu sosesc, în martie, Vitoria pleacă (însoţită de fiul ei Gheorghiţă) în căutarea lui Nechifor.
După un drum lung şi sinuos (cu popasuri poruncite de "semnele” naturii), munteanca va descoperi osemintele lui Lipan, într-o râpă, între Suha şi Sabasa. Abia acum îşi poate împlini femeia menirea de Antigonă, care îi poruncise această călătorie: săvârşirea ritualului funebru, a “rânduielii” fără de care sufletul celui mort nu-şi găseşte odihna, iar trupul nu se poate contopi cu pământul - parte a marelui Cosmos.
La praznic, Vitoria îi demască pe cei doi ucigaşi (Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui) obligându-i să-şi recunoască fapta; primul este lovit în frunte, cu baltagul, de către Gheorghiţă şi sugrumat de Lupu (câinele lui Nechifor). Moartea, în final a Iui Bogza relevă vina acestuia: de a nu se fi mulţumit ce ceea ce avea, aşa cum le hărăzise Creatorul muntenilor, în timpul biblic al întemeierii neamurilor.
Roman al “căutării urmelor” (C. Ciopraga), “BaltaguF este şi o monografie a satului moldovenesc de munte, din primele decenii ale veacului nostru. Astfel, ritualurile legate de sărbătorile primenirii anilor, datinile practicate fa botezuri.nunţi şi î imormântări, ori largile mişcări ale transhumanţei sunt evocate cu o rară măiestrie.
Importante nu sunt însă doar acestea, ci faptul că, repetând “rânduielile” păstrate neştirbite de sute de ani, oamenii se situează într-un timp etern; din această pricină, numele satului (Măgura Tarcăului) nu apare decât de puţine ori, acesta fiind un sat pentru eternitate.
b) Cel de al doilea plan al romanului este mitic şi simbolic şi ar putea să aibă legătură cu pomenitul destin mioritic al omului.
în acest sens, interesante sunt numele celor trei personaje principale, fiecare dintre acestea având afinităţi cu ideea de victorie.
Astfel, Nechifor (care apare, în roman, in absentia, într-o imagine purificată, lipsită de grai), are două nume, ambele cu sensul de “purtătorul de victorie”1. Nechifor simbolizează sacrul
60
convertit în profan (căci întâiul nume era al marelui mucenic Gheorghe). Boala din copilărie şi “botezul” păgân (“Cobzăriţa i-a suflat pe frunte descântând şi i-a schimbat numele") marchează trecerea sacrului în materie; ceea ce moare în râpă este ipostaza profană a omului. Din această pricină, în momentul găsirii osemintelor, Vitoria îl strigă pe numele său adevărat (Gheorghiţă), reiterându-1 în condiţia primă şi facilitându-i întoarcerea, prin “gura de rai” în marele Cosmos (“... trebuia să afle dacă Lipan s- a înălţat în soare,ori a curs pe o apă ... ”).
Nu mai puţin, în planul profan, Vitoria fiind “un Hamlet feminin" (Călinescu), numele ei semnifică tot biruinţa: atâta vreme cât crima constituie o ştirbire a integrităţii lumii, pedepsirea vinovaţilor devine un act necesar şi purificator.
Cealaltă “faţă” a Vitoriei fiind întoarsă spre noaptea ancestrală din care s-au păstrat datinile, acest personaj de tragică măreţie se încadrează în timpul etern. La modul simbolic, ea învinge timpul curgător şi moartea, căci viaţa va continua cu o altă generaţie.
Gheorghiţă poartă şi el numele marelui mucenic Gheorghe (despre care Sadoveanu scria că ucide “fiara”, adică Răul); lovindu-1 pe Bogza cu baltagul, tânărul îl va învinge (ca în mitul crengii de aur), reinstaurând echilibrul lumii.
II.5. Tot în nişte “tipare” este încremenită viaţa monotonă a oraşului de provincie evocată în romane ca: “Apa morţilor”, “Floare ofilită”, “Locul unde nu s-a întâmplat nimic”.
In maniera realismului psihologic, autorul evocă atmosfera apăsătoare a orăşelelor moldoveneşti de provincie, de la sfârşitul secolului al XlXlea.
Spaţiul descris este un loc în care "nu se întâmplă nimic", dar în care se petrec, la nivel individual, ratări, drame, iluzii sfărâmate.
în acest spaţiu alcătuit din mahalale sordide, cârciumi şi cafenele, starea sufletească obişnuită este plictisul. Fiecare generaţie se încadrează în tiparul de existenţă al generaţiei precedente, sub semnul unui timp lent, egal mereu cu el însuşi, în zile nesfârşite “din lungul şirag ce se întinde înainte până la încheierea vieţii”.
în acest timp stagnant, oamenii devjn captivi ai propriei existenţe, trăind un vizibil proces de alienare. Personajele sunt: intelectuali dezrădăcinaţi, femei tânjind (ca şi doamna Bovary) după o altă lume, firi »pline de pasiune care reacţionează în mod neaşteptat.
61
în acest spaţiu, iluziile se vădesc a fi o “apă a morţilor', un miraj, avânturile scad şi în locul lor se instalează golul sufletesc: '‘Nimic. N-am simţit în jurul meu nimic, n-am putut face nimic în lumea asta, nu m-am simţit îndemnat să fac nimic” mărturiseşţe retrospectiv un personaj, rezumând toate celelalte existenţe.
11.6. în sfârşit, un alt mod al întoarcerii la tipare îl constituie istoria Moldovei.
în spiritul romantismului eroic, autorul evocă, la modul epopeic, trei secole din trecutul Moldovei reînviind fapte grandioase care le conferă oamenilor proporţii monumentale.
în această temă ar putea fi incluse romanele istorice: "Vremuri de bejenie" (1907), “Neamul Şoimăreştilor" (1915), "Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă" (1929), "Fraţii Jderi' (1935-1942) ş.a..
O menţiune aparte merită romanul “Creanga de aur” (1933), în care autorul reia teza vechimii noastre (“ne tragem mai demult decât maica Roma") pe aceste meleaguri; totodată, romanul menţionat este o carte a iniţierii în ritualuri străvechi descinzând din cultul lui Zalmoxis.
Romanele istorice sadoveniene evocă o lume arhaică, înfăţişată în exodurile ei triste, în scenele atroce ale năvălirilor duşmane şi, mai ales, în războaie.
Timpul istoric (devenit timp tragic) este populat de figuri legendare, iar istoria se împleteşte cu mitul.
Note:
1. Nike = victorie (limba greacă)
Comentaţi episodul de mai sus, reliefând arta autorului.
REZOLVARE:
Episodul propus spre a fi comentat evocă una dintre întâlnirile Ghiţă-Lică Sămădăul şi este reprezentativ pentru cele două conflicte ale nuvelei: unul exterior (între cei doi protagonişti)şî unul interior, mult mai puternic (cel din sufletuF lui Ghiţă).
Formula compoziţională a nuvelei fiind succesiunea unor episoade faptice, întâmplarea de mai sus se încadrează în această succesiune.
Conţinutul de idei al fragmentului impune stilul sobru, cu lipsa descrierilor de interior si a portretelor, totul concentrându-se în lupta surdă si neputincioasă care se dă în sufletul lui Ghită.
La nivelul arhetipurilor1, cei doi ar putea reprezenta Victima şi Călăul, cu menţiunea că nefericitul Ghiţă se află în această postură nu doar din pricina lui Lică, ei mai ales, din cauza propriului său subconştient cotropit de patima înavuţirii.
Când Sămădăul îi cere toţi banii adunaţi (promiţând^ că-i va înapoia dacă va trăi), Ghiţă este cuprins de o furie neputincioasă, raţiunea impunându-i o atitudine prudentă.
Ca şi Rebreanu, mai târziu. Slavici relevă senzaţia organică ("îi era parcă-i seacă sângele din vine"), dar obrăznicia lui Lică, atitudinea lui afişat superioară îl răneşte pe cârciumar în demnitatea lui de om simplu. Ecoul acestei noi jigniri se va .concretiza într-o ameninţare (“Nu te mişca, dacă nu vrei să fie moarte de om!") care pare a-1 îngrijora pe Sămădău.
Ultimul paragraf rezumă, într-o frază, drama existenţială a lui Ghiţă (“Mi-ai luat liniştea sufletului şi mi-ai stricat viaţa"), tragicul sentiment al neîmplinirii pe care îl trăieşte.
Din această cauză, ameninţarea din final (“ Să-ţi'fie frică de mine!") este a unui om care nu mai are nimic de pierdut.
în tot episodul este prezent un puternic sentiment al limitelor ("nu putea”, “era legat”, “nu-ţi pot face nimic"), care acutizează trăirile dramatice ale lui Ghiţă.
Note:
1. arhetip = model primordial etern şi repetabil.
Se dă textul:
“Ghiţă ar fi avut poftă să sară la el şi să-l sfâşie în bucăţi, dar nu putea, pentru că ceilalţi doi erau în apropiere şi ar fi trebuit să măntuie prea iute cu dânsul,. Ii era parcă-i seacă sângele din vine, când vedea pe Lică la banii ce-şi adunase para cu para, dar acum era legat şi trebuia să se stăpânească.
-Da, ne înţelegem, zise el apropiindu-se, şi dacă vei fi având vreo supărare din partea mea, să nu-mi mai văd banii cu ochii.
Lică se întoarse şi se rânji la el.
54
-Aşa-i că te-ai făcut blând ca un mieluşel? îi zise apoi.
Ghiţă se cutremură. Toate ca toate, dar bătaia de joc îl scotea din minţi. El făcu, oarecum fără de voie, un pas spre Lică, îl apucă de amândouă braţele, îl ţinu strâns înaintea sa şi grăi cu glasul înăbuşit:
. -Nu te mişca, dacă nu vrei să fie moarte de om!
Simţind că Ghiţă e mai tare, Lică privi îngrijat spre uşă şi grăi iute:
-Ce vrei cu mine?!
-Nimic! răspunse Ghiţă, nimic nu vreau. Tu vezi prea bine că am nevastă şi copii şi că nu-ţi pot face nimic. îmi iai banii: să-ţi fie de bine! Mi-ai luat liniştea sufletului şi mi-ai stricat viaţa: să-ţi fie de bine! Dar să nu crezi că mă ţii legat, să nu crezi că te prinde să mă iai în bătaie de joc. Tu poţi să mă omori Lică, tu cu oamenii tăi; eu pot să te duc pe tine la spânzurătoare. Nu te juca dar cu mine. Găndeşte-te că tu m-ai făcut să nu mai am multe de perdut, şi bagă de seamă să nu mai perd şi cele ce am! Să-ţi fie frică de mineT
(I. Slavici: “Moara cu noroc”).
Cerinţă:
Să se comenteze acest text, din perspectiva preambulului gnomic: “Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit
REZOLVARE:
Fragmentul propus spre comentare face parte din capitolul al V- lea al nuvelei : “Moara cu noroc” de I. Slavici.
Autorul evocă aici un moment al conflictului dintre Ghiţă şi Lică, analizând şi stările sufleteşti dramatice prin care trece cârciumarul, atunci când Sămădăul îi cere toţi banii din ladă.
Aruncat afară din “liniştea colibei” sale de dorinţa îmbogăţirii. Ghiţă trăieşte la modul acut aceste momente: “îi era parcă-i seacă sângele din vine, când vedea pe Lică la banii ce-şi adunase para cu para”.
înainte de a se muta la Moara cu noroc, Ghiţă trăise într-un spaţiu pe care măsura, cumpătarea şi ordinea morală îl încadrează în vecie; prin contrast, acum (după pierderea acelui topos de excepţie), cârciumarul are un profund sentiment al limitelor (“dar acum era legat şi trebuia să se stăpâneasca”), o teamă existenţială şi un regret după liniştea pierdută care fac din viaţa lui o dramă umană.
Alcătuiţi o compunere pe tema: “Semnificaţiile etice şi estetice ale preambulului gnomic din nuvela «Moara cu noroc» de Ioan Slavici”.
50
Cerinţe:
I. Comentaţi cuvintele Bătrânei din fraza introductivă a nuvelei.
II. Evidenţiaţi funcţia etică a acestui preambul gnomic.
III. Menţionaţi şi analizaţi semnificaţiile estetice ale aceluiaşi text.
IV. Stabiliţi relaţia dintre cuvintele Bătrânei şi tipologia personajelor.
V. Interpretaţi titlul nuvelei în funcţie de preambulul menţionat.
REZOLVARE:
I. Nuvela “Moara cu noroc” a fost inclusă în volumul “Novele din popor” (1881) şi înfăţişează consecinţele morale şi existenţiale ale setei de înavuţire, într-o acţiune plină de întâmplări dramatice, cu final tragic.
“Moara cu noroc” se deschide (ca şi alte nuvele ale aceluiaşi autor) cu un preambul gnomic în care cuvintele Bătrânei reprezintă chiar “vocea” moralistului Slavici: "Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, cu liniştea colibei tale te face fericit".
Cea mai simplă “traducere” a acestei fraze (în termenii lui Slavici) ar putea fi: omul să fie' mulţumit cu ceea ce are, căci nu există bogăţie mai mare decât cumpătarea, adevărul şi omenia.
Privit în semnificaţiile lui filosofice, preambulul este şi mai adânc: în aceşti termeni, “sărăcia sa” ar putea însemna destinul care i-a fost hărăzjt fiecărui om (“data” sau datul); numai acceptarea lui aduce ordine şi armonie în viaţa interioară (“liniştea colibei tale”), condiţie suficientă a fericirii.
II. în “Moara cu noroc” (şi, mai mult, în “Comoara”), autorul are ca punct de plecare credinţele populare despre comori şi despre blestemele cu care acestea sunt legate.
Să nu uităm însă că Slavici şi-a început activitatea literară scriind basme. Din această pricină, unele nuvele au finalul luminos al basmului, dar altele se încadrează în antibasm, “Moara ...” făcând parte din această ultimă categorie. în termenii eposului fabulos, tot ceea ce se întâmplă în nuvelă (reductibil la lupta dintre Bine şi Rău) are finalitate etică: demonstrează că aceia care se asociază cu Răul vor fi nimiciţi, iar Binele va triumfa, chiar dacă este temporar învins.
51
Pe plan etic, vorbele Bătrânei constituie un avertisment care devine, după consumarea faptelor, o morală; în termenii paremiologiei populare, morala ar putea fi exprimată în proverbul: “Cine va face ca mine, ca mine să păţească”.
III. Semnificaţiile estetice ale preambulului se relevă pe măsură ce se derulează acţiunea.
a) La început, cuvintele bătrânei au rolul de definiţie a unui stil de viată. în lumina căruia a-ţi accepta “norocul” (oricât de modest ar fi) constituie o dovadă de înţelepciune; aceasta aduce “liniştea colibei”, adică ordinea existenţială echivalentă cu frumosul şi cu binele.
b) De la început însă Ghiţă nu acceptă această definiţie, viaţa lui (redusă Ia cârpitul cizmelor sătenilor) părându-i-se a fi insuficient realizată.
Se conturează astfel o a doua funcţie estetică a preambulului: acesta are rolul unei introduceri în acţiune, separând personajele în două categorii distincte, în funcţie de poziţia pe care o au faţă de cuvintele înţelepte ale soacrei lui Ghiţă.
c) în capitolele II-XVI ale nuvelei, preambulul devine un liant între personaje si acţiune, asigurând unitatea operei.
Acum, în timp ce ecoul cuvintelor Bătrânei se aude tot mai, slab, glasul de clopot funest al soartei se aude tot mai tare.
Mutarea familiei la Moara cu noroc constituie prima încercare a lui Ghiţă de a-şi nega destinul, căutându-şi un altul care să-l mulţumească. Gestul - luciferic în esenţă - va atrage însă pe “demonul” noului spaţiu în persoana lui Lică. Influenţa pe care Sămădăul o are asupra lui Ghiţă devine tot mai puternică, pe măsură ce ultimul pierde legătura cu spaţiul protector iniţial (în care oamenii se mulţumeau cu sărăcia lor). Setea de îmbogăţire va conduce la un paradox, întrucât, pe măsură ce averea creşte, liniştea sufletească scade.
d) Semnificaţia estetică a preambulului se modifică în final, când acesta se dovedeşte a fi fost o prevestire.
Deznodământul este pregătit de momentul în care Bătrâna pleacă la rude, “singură cu copiii, singură şi mâhnită până în adâncul inimii"”. Ardoarea cu care o sărută, repetat, pe Aha “ca şi când s-ar despărţi pe veci de dânsa”, ca şi cârciuma care i se pare a fi întunecată şi pustie, prevestesc finalul tragic.
La întoarcere, Bătrâna nu mai găseşte decât zidurile afumate ale hanului ars şi grămezile de cenuşă, din care ieşeau oasele celor
52
care fuseseră Ghiţă şi Ana. De data aceasta, preambulul capătă roj testamentar şi accente tragice.
IV Personajele nuvelei lui Slavici pot fi caracterizate tot în lumina preambulului gnomic.
Cel dintâi dintre acestea este Bătrâna (mama Anei) simbolizând înţelepciunea şi cumpătarea. Ea este purtătoarea mesajului (exprimat la început)şi tot ea are premoniţia a ceea ce se va întâmpla: “Simţeam eu că nu are să iasă bine”. Credincioasă ideii exprimate înaintea plecării din sat, ea îşi va salva nepoţii, ducându- i într-un spaţiu protejat de puterea normei morale.
Ghită este un personaj complex; el s-ar putea încadra în tipologia omului care şi-a pierdut omenia.
Atâta timp cât trăieşte în “liniştea colibei” sale, cizmarul se simte neîmplinit, ca şi când, din cele două jumătăţi posibile ale sufletului său, aici s-ar manifesta numai una.
Soluţia o constituie căutarea unui alt spaţiu în care să se împlinească întregul: din această pricină, în prima perioadă a şederii la cârciumă, Ghiţă simte că, pentru el, aceasta era “cu noroc”.
Mulţumirea nu durează însă decât până la sosirea Iui Lică Sămădăul - personaj demonic şi straniu care exercită o influenţă puternică asupra cârciumarului.
Demonia celui dintâi trezeşte setea de bani în apele adânci ale sufletului lui Ghiţă (“Se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau parcă ochii"), atrăgându-1 în spaţiul întunecat al crimelor Sămădăului.
Explicaţia acestei schimbări ar putea fi căutată tot în preambulul gnomic, conform căruia, într-o anumită lume, cumpătarea şi ordinea existenţială constituie o “cupolă” protectoare. Ieşit de sub influenţa ei benefică, Ghiţă va trece prin toate cercurile înstrăinării: se îndepărtează de Ana, de copii şi de el însuşi, ascultând doar de poruncile propriului subconştient: “Ar fi voit să meargă la ea, să-i ceară iertare şi să o împace, dar nu putea; era în el ceva ce nu-l lăsa”. Această forţă oarbă care ajunge să-i modifice destinul, va da naştere unui acut sentiment de neputinţă: “Ei! Ce să-mi fac? (...) Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să- mi fac, dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?”.
Drama personajului provine din lupta care se dă între cele două “jumătăţi” ale fiinţei sale: una care îl ispiteşte la complicitatea cu
53
Lică, iar cealaltă - care îi trezeşte remuşcări adânci.
Scăparea nu va fi posibilă decât în moarte; şi cum Ana reprezenta amintirea a ceea ce fusese luminos şi. bun, Ghiţă o ucide, omorând astfel reminiscenţa a ceea ce fusese el însuşi cândva.
Greşelile lui atrag însă pedeapsa destinului (al cărui “instrument” devine Lică) şi Ghiţă este împuşcat.
Lică Sămădăul este un personaj demonic, memorabil şi unic în literatura noastră.
El n-a stat niciodată sub pomenita “cupolă” protectoare a ordinii morale, fapt care le-a permis “demonilor” subconştientului să-i invadeze sufletul cu patima vărsării de sânge: (“sângele cald e un fel de boală' care-1 apucă din când în când).
Celelalte trăsături (isteţimea, abilitatea, curajul, hotărârea, bărbăţia) sunt puse în slujba acestui întunecat instinct.
Până şi omeneasca teamă de moarte este trăită altfel de Lică, acesta dorind “să trăiască mult şi lung, cât ţine lumea, ca să scape de viaţa cealaltă" (judecata de apoi).
Ana o reprezintă tipologic pe femeia care şi-a pierdut candoarea, maculată de demonia Iui Lică. Pe măsură ce se îndepărtează în timp de lumea normelor morale în care trăise, Ana îşi uită iubirea pentru Ghiţă şi datoria de soţie, fiind gata să plece în lume cu Sămădăul.
Ca şi soţul ei, prin săvârşirea păcatului, Ana declanşează hybrisul, fiind pedepsită cu moartea.
V. Titlul nuvelei îşi schimbă semnificaţiile în final, prin inversarea sensului termenului “noroc”.
Intr-un spaţiu în care norma morală a dispărut, valorile sunt răsturnate, aducând tristeţe şi moarte.
Comentaţi mijloacele artistice utilizate de autor în textul:
“Luni pe la prânz focul era stins cu desăvârşire şi zidurile
49
afumate stăteau părăsite, privind cu tristefă la ziua senină şi înveselitoare.
Din toate celelalte nu se alesese decât praful şi cenuşa: grinzi, acoperământ, duşumele, butoaie din pivniţă, toate erau cenuşă, şi numai pe ici, pe colo se mai vedea câte un cărbune stins, iară în fundul gropii, care fusese odinioară pivniţă, nu se mai vedeau decât oasele albe ieşind pe ici pe colo din cenuşa groasă.
Bătrâna şedea cu copiii pe o piatră de lângă cele cinci cruci şi plângea Cu lacrimi alinătoare.
-Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost data! ...
Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe”,
(I. Slavici: “Moara cu noroc").
REZOLVARE:
Episodul propus constituie deznodământul nuvelei “Moara cu noroc” de I. Slavici şi are mai multe semnificaţii:
a) Confirmă cuvintele bătrânei (rostite în deschiderea nuvelei);
b) Inversează semnificaţia titlului, moara vădindu-se a fi “cu nenoroc” pentru Ghiţă şi ai lui.
c) Imaginea bătrânei care ia copiii şi pleacă (spre a-i salva din spaţiul malefic) este încurajatoare:s-ar putea spera că, într-o altă lume (care respectă normele morale), aceştia se vor salva;
d) Deznodământul este al antibasmului, întrucât Răul învinge Binele.
Dintre mijloacele artistice utilizate de autor pot fi menţionate:
• Antiteza dintre ruinele hanului şi ziua senină de primăvară, sugerând că toate sunt deşertăciune, dar viaţa merge înainte;
• Epitetele: “ziduri afumate” şi “ziua senină şi înveselitoare” care contribuie la adâncirea contrastului;
• Enumeraţia: “grinzi, acoperământ, duşumele, butoaie...'" semnificând avuţia transformată în cenuşă.
• Repetarea termenului “cenuşă” (cu determinantul “groasă” în final) uniformizând totul sub semnul cenuşiu al nimicului.
• Imaginea vizuală a Bătrânei (aşezată lângă cele cinci cruci) domină tabloul purificat prin lacrimi.
Se dă textul:
“Intrând, el închise uşa în urma sa, o încuie şi aruncă cheia într-un colţ.
Ana se cutremură în tot trupul, apoi se îndreptă, se dete un pas înapoi şi grăi înecată:
-Nu vreau să mor, Ghiţă! Nu vreau să mor! urmă ea tare şi se aruncă în genunchi la picioarele lui. Fă ce vrei cu mine, dar nu mă omorî.
Ghiţă îşi dete trupul înapoi, se plecă, îi apucă cu amândouă mâinile capul şi privi dus în faţa ei.
48
-Nu-ţi fie frică, îi zise el înduioşat; tu ştii că-mi eşti dragă ca k,imina ochilor. N-am să te chinuiesc: am să te onor cum mi-aş omorî copilul meu când ar trebui să-l scap de chiturile călăului, ca să-ţi dai sufletul pe nesimţite.
-Dar de ce să mă omori? zise ea agăţăndu-se de braţele lui. Ce-am păcătuit eu?
-Nu ştiu! răspunse el. Simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmezişa în cap şi că nu mai pot trăi, iară pe tine m pot să te las vie în urma mea. Acu-urmă el peste puţin - acu văd c-am făcut rău şi dacă n-aş vedea din faţa ta că eu te-am aruncat cu un ticălos în braţele lui, pentru ca să-mi astâmpăr setea de răzbunare",
(î. Slavici: "Moara cu noroc ").
Comentaţi textul de mai sus, pe baza următoarelor cerinţe:
1. Precizaţi momentul subiectului în care se încadrează această scenă.
2. Comentaţi sentimentele pe care le trăieşte Ana.
3. Comentaţi drama prin care trece Ghiţă.
REZOLVARE:
1. Scena prezentată mai sus, constituie momentul culminant al nuvelei “Moara cu noroc’ de 1. Slavici.
Acum, tensiunea acumulată în sufletul lui Ghiţă, înstrăinarea de Ana şi dorinţa de a se răzbuna pe Lică, răbufnesc din adâncurile întunecate în care dospiseră, rezolvându-se în crimă.
2. Intuind gândurile soţului său, Ana este cuprinsă de spaimă;
tremurul care o străbate, vocea “înecată” repetarea strigătului: “Nu vreau să mori” ca şi gestul îngenuncherii atestă această groază. Proporţiile ei modifică percepţia adevărului ("Dar de ce să mă omori?" "Ce-am păcătuit eu?’’), dar interogaţiile rămân fără răspuns. ,
3. Drama lui Ghiţă este pregătită de timpul în care aşteptase, pitit în iarbă, ieşirea lui Lică din camera Anei.
Hotărât să-şi încheie “socotelile” cu ea, Ghiţă va trăi o sfâşiere dramatică între iubirea pentru soţia sa şi porunca iraţională de a o ucide ("Simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmezişa în cap
Această dramă va fi amplificată de remuşcare, Ghiţă recunoscând cumplitul adevăr al vinovăţiei sale.
.png)