TESTUL nr. 52

08:40 0 Comments

Comentaţi următorul fragment:
“ Viaţa mi-a devenit curând o tortură continuă. Ştiam că nu mai pot trăi fără ea. Ca o armată care şi-a pregătit ofensiva pe o direcţie, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. Era în toate planurile mele. Era în toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam ceti nici o carte, părăsisem Universitatea”.
(Camil Petrescu: “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’).
REZOLVARE:
Fragmentul propus spre comentare este edificator pentru drama pe care o trăieşte Ştefan Gheorghidiu şi pe care ne-o împărtăşeşte în lungul monolog nervos care ocupă întreg romanul.
Ceea ce impresionează aici nu sunt adevărurile sufleteşti (comune şi altor îndrăgostiţi), ci acuitatea trăirii lor, fapt care face din gelozia tânărului un ‘ fenomen psihic particular ” (Călinescu).
Metafora iubirii ca pat procustian deschide acest episod (“Viaţa mi-a devenit curând o tortură .continuă " s.n.) şi capătă accente de destin implacabil: “Ştiam că nu mai pot trăi fără ea". Iubirea pentru Ela modifică dimensiunile timpului, proiectate într-un viitor ideal şi frumos.
DFama provine însă din interiorul tânărului care nu cunoaşte femeia şi îi conferă calităţi pe care Ela nu le avea. “Inadaptat la viaţa erotică” (Călinescu), Ştefan Gheorghidiu va trăi “noaptea” întrebărilor fără răspuns, care-i va provoca o nesfârşită suferinţă.
Studiul geloziei lui Gheorghidiu “e făcut cu o mare ascuţime de analiză, cu amestecul de luciditate şi de febră caracteristic scriitorului" (Eugen Lovinescu).
In final, cel care spera să-şi împlinească personalitatea prin
iubirea absolută, îşi vede ameninţată tocmai condiţia sa esenţială; coborât din transcendent, în contingent, el devine o umbră a ceea ce fusese cândva:, “Nu mai puteam ceti nici o carte, părăsisem Universitatea ".

CAMIL PETRESCU: "ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI". TESTUL nr.51

08:39 0 Comments

TESTUL nr.51
Argumentaţi, într-o compoziţie, că romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este “o proză superioară” (G.Călinescu).
Cerinţe:
I. Caracterizaţi, pe scurt, activitatea literară a scriitorului.
II. Argumentaţi noutatea structurii compoziţionale a romanului menţionat.
III. Comentaţi drama îndrăgostitului de absolut, ilustrată în romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu.
REZOLVARE:
I. La fel ca şi eroii săi îndrăgostiţi de absolut, Camil Petrescu (1894-1957) a fost omul care “a văzut idei”, înrâurind creaţia literară a unei întregi epoci; pe bună dreptate se afirmă că, aşa cum există, în literatura română, “momentul Rebreanu”, există în mod cert şi un alt “moment” pe care îl putem numi “Camil Petrescu”.
Teoretician al “noului roman” (în conferinţa “Noua structură şi opera lui Marcel Proust"), Camil Petrescu este scriitorul care a introdus o nouă structură a operei (al cărei model devenea confesiunea, jurnalul) şi un nou stil (“alb”, fără podoabe căutate, capabil să exprime sinceritatea şi autenticitatea trăirilor sufleteşti). Problematica fundamentală a operei lui Camil Petrescu fiind o problematică a cunoaşterii, cei mai mulţi dintre eroii săi se încadrează într-o tipologie a inteligentei: spirite lucide, neliniştite, clocotitoare de idei, eroii camilpetrescieni sunt intelectuali aflaţi în căutarea absolutului; şi cum în viaţa concretă absolutul nu poate fi atins, cei mai mulţi dintre ei sfârşesc în mod tragic.
în romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930), personajul central (Ştefan Gheorghidiu) încearcă două modalităţi de a ajunge la absolut (erosul şi războiul), dar ambele îi sunt refuzate; tot aşa, ziaristul Ladima (din romanul “Patul lui Procust” -1933), trăieşte o dramă a neconcordanţei dintre iluzie şi realitate, accentuată de esenţa sa umană contradictorie.
107
Dramaturgia lui Camil Petrescu este, şi ea, modernă, anticipându-i pe Sartre şi Camus. Drame cum ar fi: “Jocul ielelor”, “Suflete tari”, “Act veneţian” au ca temă aceeaşi nevoie de absolut şi sunt drame de idei.
II. Structura compoziţională a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, ar putea fi caracterizată prin mai multe trăsături:
1. Romanul este alcătuit din două cărţi corespunzătoare celor două jumătăţi ale titlului: Cartea I este “istoria geloziei lui Ştefan Gheorghidiu” (Călinescu), iar metafora din titlu ar putea sugera rătăcirile personajului prin “noaptea” incertitudinilor sale, legate de iubirea pentru soţia sa Ela.
Cartea a Il-a constituie un “jurnal de campanie” (Călinescu) în care este evocat spectacolul apocaliptic al războiului - în fond tot o “noapte” sfârşită adesea în moarte.
Liantul dintre cele două cărţi este Ştefan Gheorghidiu - tânărul ars de febra ideilor, “inteligent şi neprihănit” (cum îl caracteriza G. Călinescu).
Autorul încearcă astfel să răspundă la întrebarea: Cum priveşte dragostea şi cum trăieşte drama războiului căutătorul de absolut?
2. Romanul începe printr-un artificiu de compozitie:actiunea din jprimul său capitol {La Piatra Craiului, în munte), este posterioară întâmplărilor relatate în restul cărţii I: în primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Gheorghidiu asistă, la popota ofiţerilor, la o discuţie despre fidelitatea în dragoste; aceasta îi va trezi, în mod acut şi dureros, toate amintirile legate de cei doi ani şi jumătate ai căsniciei cu Ela.
Monografia acestei iubiri este realizată prin retrospectivă şi începe abia în capitolul al II-lea {Diagonalele unui testament), pentru a ocupa apoi toată cartea I.
Marile întrebări ale tânărului îşi găsesc răspunsul abia la sfârşitul cărţii a Il-a, când, sosind acasă într-o permisie, Ştefan Gheorghidiu primeşte (printr-o scrisoare anonimă) confirmarea vechilor lui bănuieli. *
De data aceasta, cel care văzuse,în război, ultima faţă a absolutului — moartea — găseşte puterea de a divorţa de Ela, lăsându-i “tot trecutuF.
La sfârşitul cărţii a Il-a, tânărul care străbătuse cele două cercuri ale Infernului său (penitenţa absolutului întrezărit , dar neatins şi moartea ca eveniment cotidian), devenise un alt om.
108
3. Romanul are două teme: dragostea si războiul. Fiecare dintre aceste experienţe reprezintă o încercare de a atinge absolutul; ambele sunt viziuni particulare ale iubirii şi războiului, originale prin luciditatea tăioasă a demersului analitic.
4. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război reuneşte două planuri ale relatării:
— unul obiectiv, exterior (cuprinzând povestirea unor întâmplări);
— unul subiectiv, interior (alcătuit din analiza profundă şi lucidă a unor sentimente: gelozia, incertitudinea chinuitoare, durerea unor revelaţii, dezamăgirea produsă de nepotrivirea dintre ideal şi real, neputinţa atingerii absolutului, inadaptarea).
5. Tehnicile de creaţie sunt modeme şi corespund acestor structuri, autorul folosind: relatarea la persoana I, retrospectiva, analiza psihologică, introspecţia.
Deosebit şi original este modul în care sunt alcătuiţi eroii: “toţi, sub felurite veşminte, par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana /’ (Călinescu). In acest mod, analiza sentimentului iubirii devine un monolog liric.
Camil Petrescu este un anticalofil1, considerând că numai astfel se poate respecta autenticitatea.
III. Drama îndrăgostitului de absolut cunoaşte, pentru Ştefan Gheorghidiu, două aspecte:
a) Suferinţa născută din iubirea înşelată.
b) Imposibilitatea de a se adapta într-o lume cu un alt sistem de gândire decât al său.
a) Suferinţa născută din iubirea înşelată se bazează pe concepţia aproape mitică a tânărului care considera că fiecărui bărbat îi este hărăzită o anumită femeie, încă de la începutul lumii.
Aşa s-ar putea explica (poate) naşterea obsedantei iubiri pentru Ela pe care Gheorghidiu o acceptă mai întâi, din orgoliu (pentru că îi plăcea să fie văzut alături de una dintre cele mai frumoase studente), apoi din milă (“Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită... ”), pentru ca, mai târziu, să-şi dea seama că nu se mai poate sustrage acestui sentiment.
Destrămarea cuplului ar echivala, prin urmare, cu negarea unui destin fixat încă din primordii şi această idee îi produce eroului un sentiment de neîmplinire.
Pentru tânărul student, dragostea constituie un mijloc de
109
modelare a fiinţei iubite, după conturul unui ideal propriu: Ela participă la cursurile şi la seminarîile lui, îi răsfoieşte — serioasă şi cuminte - cărţile de filosofie şi este iniţiată în teoriile lui Kant, din dorinţa de a se ajunge la iubirea spirituală, înaltă.
încetul cu încetul, Ştefan Gheorghidiu reface mitul lui Pygmalion (sculptorul care s-a îndrăgostit de statuia Galateei, pe care el însuşi o făcuse). De aici începe drama: mai târziu, pe măsură ce iubirea se spulberă, tânărul va trăi suferinţa creatorului căruia i-a fost negată împlinirea prin creaţie. Numai aceasta l-ar fi putut pune în consonanţă cu râvnitul absolut: “Lipsit de orice talent în lumea aceasta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza — şi am încercat-o - decât într-o dragoste absolută".
într-un anume sens, Ştefan Gheorghidiu retrăieşte aventura ontologică a Luceafărului: coborât din lumea înaltă a Ideii, în lumea comună, pentru o blondă şi frumoasă “făptură de lut”, tânărul o invită în “sfera” lui pură, acolo unde timpul se converteşte în vecie.
Zadarnică este însă chemarea în absolut, întrucât femeia (captivă a condiţiei sale individuale) îşi va căuta o altă făptură umană (care să-i semene) pentru a-şi împlini destinul îngust.
Chiar şi în final, hotărârea lui Gheorghidiu de a divorţa de Ela şi de a-i lăsa “tot trecutul" ar putea aminti de izolarea mândră a lui Hyperion.
în termenii lui Camil Petrescu, tânărului Gheorghidiu i se pot aplica două mituri: al patului procustian şi al jocului ielelor.
1. Mitul celebrului tâlhar Procust care, prinzând drumeţii (între Atena şi Megara), îi aşeza într-un anumit pat, “lungindu-i” sau “scurtându-i” după dimensiunile acestuia, are semnificaţia unui spaţiu al inadecvării. Iubirea devine “pat procustian” pentru tânărul “cu suflet clocotitor de idei (...), inteligent şi neprihănit totdeodată, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică, totdeodată naiv, cu inocenţe (şi cu talent) de poet” (Călinescu), îndrăgostit de o femeie “geloasă, înşelătoare, lacomă şi rea" (idem); nepotrivirea dintre cei doi iese în evidenţă destul de curând, odată cu moştenirea lăsată de unchiul Tache: noul Adam care-şi făurise femeia rupând-o din propriul său suflet, constată că s-a înşelat: “Mă cuprindea o nesfârşită tristeţe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu îndârjire pentru triumful unei idei, dar
110
j
în acelaşi timp să-ţi fie silă să te frămânţi pentru o sumă, fie ea oricât de mare
Chinul şi incertitudinile lui Gheorghidiu se acuţizează în timpul unei excursii, la Odobeşti, când Ela caută prezenţa unui anume G (Grigoriade) care îi va schimba, apoi, viaţa.
Suferinţa este amplificată de luciditate ("Câtă luciditate, atâta dramă"), “patul procustian” al iubirii devenind “noapte” a întrebărilor fără răspuns.
2. Mitul tânărului care vede, noaptea, ielele dansând şi rămâne şchiop sau "cu mintea aiurea" ar putea constitui o altă modalitate de a înţelege drama intelectualului Ştefan Gheorghidiu: el a “văzut” ideile pure şi a rămas cu nostalgia absolutului, incapabil fiind să mai coboare pe pământ.
O posibilă salvare ar fi războiul. Privit, la început, ca o experienţă necesară ("n-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc"), războiul îl pune pe Ştefan Gheorghidiu faţă în faţă cu un alt absolut: moartea.
Peisajul straniu, feţele palide, oamenii care par alungiţi, dimensiunea cosmică a tragediei, constituie coordonatele unei realităţi neconcordante cu imaginea iniţială. în tabloul apocaliptic în care oamenii se întorc în regnul mineral, în “pământul lui Dumnezeu”, moartea devine un dureros mijloc de cunoaştere:”... că numai acolo, în faţa morţii şi a cerului înalt poţi cunoaşte oamenii”.
Drama războiului provine şi din pierderea personalităţii îh iureşul colectiv, din anularea omenescului (“Nu mai e nimic omenesc în noi”) şi mutarea vieţii pe alte coordonate, pe fundalul unui timp suspendat, încremenit ca eternitatea. Cel care, până atunci, trăise cu spiritul în lumea “frumuseţii nevalente”, adică în transcendent, cunoaşte acum o realitate dură căreia nu i se poate adapta: într-o notă de subsol la romanul Patul lui Procust autorul menţionează că Ştefan Gheorghidiu “şi-a găsit pedeapsa în fundul ocnei” acuzat de trădare. “Gheorghidiu e un om din galeria inadaptabililor tip Brătescu Voineşti, e un învins ” (Călinescu).
b) Al doilea aspect al dramei îndrăgostitului de absolut îl constituie imposibilitatea de a se adapta într-o lume cu un alt sistem de gândire decât al lui.
Intelectual autentic trăind într-o lume de analfabeţi (cum ar fi Tănase Vasilescu Lumânăraru), ori de politicieni care pun averea
mai presus decât ţara (Nae Gheorghidiu), Ştefan Gheorghidiu nu i se va putea integra; el va rămâne mereu un om superior tocmai prin '‘pedeapsa” nostalgiei după absolut.
Note:
1. anticalofil = duşman al stilului căutat, plăsmuit, înfrumuseţat artificial

TESTUL nr. 50

08:39 0 Comments

Alcătuiţi o compunere pe tema: “Liviu Rebreanu -
întemeietorul romanului românesc modern”.
Cerinţe:
1. Caracterizaţi, în câteva rânduri, evoluţia romanului românesc de până la Liviu Rebreanu.
2. Menţionaţi şi ilustraţi elementele de modernitate din romanele lui Liviu Rebreanu.
REZOLVARE:
1. Evoluţia romanului românesc anterior lui Rebreanu înregistrează câteva lucrări de referinţă: “Ciocoii vechi şi noi' de N. Filimon (operă care deschide seria tipologică a ariviştilor), “Viaţa la ţară" şi uTănase Scatiu" de Duiliu Zamfîrescu, Mara" de I. Slavici (frescă a unei lumi dominate de patima îmbogăţirii), “Arhanghelii’ de I. Agârbiceanu (înfăţişând drama unei comunităţi umane a cărei existenţă este legată de o mină de aur din Apuseni), “Neamul Şoimăreştilor" de M. Sadoveanu.
Dintre acestea, romanele "Mara" şi “Arhanghelii’ prevestesc capodopera Iui Rebreanu, "Ion".
2. Prin Liviu Rebreanu realismul tradiţional se modifică substanţial, tinzând spre modern.
Astfel, analiza psihologică (investigarea, de către autor, a trăirilor afective ale personajelor, a reacţiilor subconştientului, a obsesiei), analiza urmărilor unei eredităţi încărcate, cercetarea instinctelor primare, a psihologiei obscure a flintelor reduse ori a reacţiilor omului aflat în pragul morţii, constituie mărci ale modernităţii.
a) Analiza psihologică este realizată cu o mână de maestru în toate marile romane. Pe locul întâi se află “Pădurea spânzuraţilor”, în care incertitudinea chinuitoare, şovăielile şi hotărârile neaşteptate ale lui Bologa sunt cercetate în profunzime,
104
prin prisma nepotrivirii dintre concepţia despre datorie şi realitatea dură a războiului.
Pus în faţa unei situaţii-limită (obligaţia de a-i osândi pe nişte ţărani români), Bologa încearcă să iasă din acest cerc de fier, dar nu poate scăpa de sentimentul vinovăţiei pentru condamnarea lui Svoboda: “Astăzi la nouă era să osândesc iarăşi ...”(s.n.)
Analiza psihologică apare şi în romanul “Ion”-, orice scenă din roman este suficientă pentru a ilustra această trăsătură. Aşa, spre exemplu, în episodul în care Ion şi Ana se întorc de la nunta Floricăi, femeia (care intuise că Ion “pofteşte pe Florica”) se simte ruşinată şi copleşită de greaţă: “/ se părea că toată lumea, cu tot ce e întrănsa, se scufundă în nişte ape tulburi, atât de murdare încât scârba singură pluteşte deasupra ei ca o iazmă otrăvitoare, închidea ochii şi totuşi vedea neîncetat apa spre care o împingea o mână grea”. Ulterior, chemarea adâncurilor se infiltrează în subconştientul Anei, devenind obsedantă: “zilele i se păreau nesfârşite şi tulburi, asemenea apei care o ispitise atunci şi al cărei miros înăbuşitor îi rămăsese în nări ca o ispită”.
în ziua morţii, Ana (înştiinţată de Savista că Ion se duce pe la Florica) simte, din nou, teroarea golului: i se pare că vechiul cuptor din casa părintească a căscat o gură mare, gata S-o înghită.
b) Numeroase sunt paginile în care scriitorul face analiza unei
obsesii. Remarcabil este, din acest punct de vedere, romanul “Pădurea spânzuraţilor” în care obsesia ochilor lui Svoboda, instalată în adâncurile subconştientului, îi va dirija destinul lui Bologa, până în clipa morţii. »
în romanul “Ciuleandra”, jocul al cărui nume dă titlul cărţii, devine obsesie pentru personajul central (Puiu Faranga): “ ...în absurda trudă de a-şi rememora melodia şi jocul furtunatec al ciuleandrei, se-ncurcă, magistral, arabescurile capricioase ale obsesiei...” (Pompiliu Constantinescu).
c) Un alt element modern al acestui roman îl constituie analiza unei eredităţi încărcate, întrucât faptul că Faranga îşi ucide soţia este pus pe seama unor instincte criminale înnăscute.
d) încă din nuvele, investigaţia psihologică se îndreaptă către sufletul adânc, întunecat al unor personaje care trăiesc procese sufleteşti lente, din a căror acumulare se nasc izbucniri violente.
Psihologia obscură a gloatei este prezentată în romanul “Răscoala”. De data aceasta “Glasul pământului” apare ca o năzuinţă întunecată, născută în adâncurile obscure ale sufletului
105
colectiv şi transmisă din generaţie în generaţie.
în concordanţă cu acestea sunt: vuietul surd al
mulţimii,întunecarea de apocalips a răzbunării, timpul care se târăşte greoi, instinctele primare, gesturile violente. Pe fundalul dorinţei ancestrale de a avea pământ, faptele minore (călcarea unui cocoş, o corecţie aplicată unui copil, luarea porcului unui ţăran de către perceptor) se dilată, tind spre enorm.
Conflictul este gradat, faptele se aglomerează şi se suprapun ca depunerea straturilor de pământ în erele geologice, pentru a izbucni distrugător în partea a doua a romanului.
e) Analiza instinctelor primare numite simplu: Glasul
pământului şi Glasul iubirii apare în acea adevărată frescă a vieţii româneşti din Ardeal, care este romanul Ion. Autorul vădeşte aici o profundă înţelegere a trăsăturilor esenţiale ale sufletului ţărănesc pe care Tudor Vianu le numea “lăcomia de pământ"şi
“senzualitatea sănătoasă". Senzaţia organică ocupă un loc important, viziunea naturalistă a omului îl apropîe pe prozatorul român de scriitorul francez Emile Zola.
f) Cercetarea trăirilor sufleteşti ale omului aflat în pragul morţii este magnifică : înştiinţată de Savista că Ion merge la Florica, Anei i se părea că obiectele din casa părintească au alte dimensiuni, iar cuptorul are o gură mare, fără fund, ca o poartă a adâncurilor; în clipa în care se spânzură, are vedenia celor doi morţi (moş Dumitru şi Avrum, ultimul zâmbindu-i “straniu" ca o “chemare”); gestul ei, motivat prin existenţa alături de Ion, apare şi ca o urmare a chemării neantului.
Stilistic, Rebreanu se caracterizează prin: dimensionarea enormă, tehnica detaliului, derularea în secvenţe cinematografice, filmate cu încetinitorul, caracterul “sinergie” (Călinescu) al unor scene; de asemenea, apare cunoscuta tehnică a contrapunctului utilizată şi în muzică, transformarea auditivului în material, comparaţiile cu o pronunţată notă de materialitate. Toate acestea fac din Rebreanu un scriitor modem.

TESTUL nr. 49

08:38 0 Comments

Se dă textul:
“Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă par-că din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întârziate. Crestele munţilor se desenau pe cer ca un fierăstrău uriaş cu dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. îşi simţi trupul atârnând ca o povară.
102
Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:
- Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol ... Apostol ...Apostol...”
(L. Rebreanu Pădurea spânzuraţilor”).
Comentaţi acest fragment, urmărind:
1. Locul şi rolul lui în romanul menţionat.
2. Stările sufleteşti pe care le trăieşte Apostol Bologa.
3. Relaţia dintre aceste stări şi cadrul natural.
4. Rolul mijloacelor artistice utilizate.
REZOLVARE:
1. Fragmentul propus spre a fi comentat încheie apoteotic romanul “Pădurea spânzuraţilor” de L. Rebreanu şi are cel puţin două semnificaţii:
a) Contribuie la realizarea compoziţiei sferice a romanului, prin simetrie cu scena iniţială (execuţia prin spânzurare a sublocotenentului ceh Svoboda).
b) Relevă semnificaţia sacră, biblică a prenumelui personajului principal; de altfel, în fragment, numele lui nu mai este pomenit, în faţa morţii rămânând doar esenţa: discipol al lui Iisus, care repetă jertfa Mântuitorului, întru izbăvirea neamului său. Şi în paginile anterioare scenei finale poate fi întâlnită această idee: bunăoară, în dimineaţa execuţiei, preotul îi cere lui Apostol să fie tare ‘‘‘‘precum a fost Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos”; tot aşa, drumul spre locul spânzurării ( pe care condamnatul îl parcurge înconjurat de făclii aprinse, ca Iisus când urca pe Golgota) îl apropie de Marele Crucificat.
2,4. Stările sufleteşti ale tânărului sunt dramatice şi complexe: obsesia luminii (resimţită la vederea spânzurătorii din a cărei lucire albă “se desluşea ceva straniu”)-, scârba (care îl năpădeşte când atinge lemnul ud); înstrăinarea (în momentul în care nu-şi recunoaşte propriul nume scris pe cruce). în episodul ultîm, condamnatul înţelege că Dumnezeu este Iubire, simţindu-şi sufletul năpădit de acest sentiment. Metafora “rărunchii pământului' sugerează că Iubirea divină se ridică din adâncul lumii, cuprinzând totul.
In timp ce fîinţa-i de lut simte chemarea pământului (comparaţia “îşi simţi trupul atârnând ca o povară”), privirile i se îndreaptă spre iertătoarea lumină cerească.
Dintre procedeele artistice, reţine atenţia repetiţia (“Apostol... Apostol... Apostol') întărind ideea că eroul reprezintă o jpostază a sacrului întrupat în istorie.
•. 3. Cadrul natural este acela al unei dimineţi a cărei frumuseţe
concordă cu solemnitatea momentului în care se săvârşeşte jertfa ca răscumpărare. Compararea munţilor cu un fierăstrău uriaş contribuie la plasticizarea imaginii.

TESTUL nr. 48

08:38 0 Comments

TESTUL nr. 48
Se dă fragmentul:
“Apostol Bologa îi văzuse pe toţi aşa de lămurit, că ar fi putut spune despre fiecare ’ câţi nasturi avea pe hainele murdare şi zdrenţuite ... Şi totuşi în ochii lui, cei şapte se multiplicau neîncetat, iar braniştea se transforma treptat într-o pădure fără margini, spintecată de un drum fără sfârşit ... Şi în fiece copac al pădurii nemărginite, de-a lungul şoselei nesfârşite, i se părea că
101
atârnă alţi oameni, mereu alţii, toţi cu ochii după el, cerăndu-i socoteală ...”
(L. Rebreanu: “Pădurea spânzuraţilor”).
Pornind de la acest fragment, alcătuiţi un text scurt, în care să caracterizaţi arta scriitorului.
REZOLVARE:
Textul propus spre comentare se încadrează în Cartea a IlI-a a romanului şi reliefează arta scriitorului în realizarea analizei psihologice.
Fiind dus cu o maşină spre comandamentul diviziei (unde urma să-i condamne la moarte pe nişte ţărani români învinuiţi de spionaj), Apostol Bologa vede atârnând în copaci, trupurile a şapte spânzuraţi. Acest tablou aparţine realităţii şi este perceput în mod conştient, doar insistenţa asupra amănuntelor (“hainele murdare şi zdrenţuite”) denotă impactul asupra privitorului.
Imaginea spânzuraţilor cheamă,, prin .analogie, o alţă imagine care se instalase în subconştientul lui Bologa, devenind obsesje: moartea lui Svoboda.
Ca urmare, mintea dilată realitatea, multiplicând la nesfârşit pădurea, dimensiunile drumului, numărul spânzuraţilor.
Suprema expresie a mustrării de conştiinţă o constituie acest număr infinit de spânzuraţi imaginari, fiecare dintre ei “cerăndu-i socoteală” ca la o nouă Judecată de Apoi. Chiar şi după ce rămâne singur, Bologa “vede” cu ochii minţii pădurea de spânzuraţi, cu deosebirea că, acum, toţi aveau aceeaşi privire stranie şi strălucitoare.
Autorul surprinde, cu o rară forţă de penetraţie în conştiinţa eroului său, momentul iluminării: “Şi deodată îşi zise: «E Svoboda ... privirea lui»”.

TESTUL nr. 47

08:37 0 Comments

Argumentaţi, într-o compoziţie-eseu, că opera literară “Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu “este construită, în întregime, pe schema unei obsesii, dirijând destinul eroului din adâncurile subconştientului” (Tudor Vianu). Veţi avea în vedere:
I. Particularităţile structurii compoziţionale a romanului.
II. Subiectul romanului. Tehnicile de creaţie.
III. Analiza obsesiei care va dirija destinul personajului.
REZOLVARE:
I. Apărut în 1922, “Pădurea spânzuraţilor” este “primul roman de introspecţie din, literatura română”. (Al. Săndulescu); personajul său central- Apostol Bologa - este o figură simbolică, întruchipând drama românilor transilvăneni, puşi în situaţia de a lupta, în primul război mondial, împotriva altor români.
Dincolo de. această realitate (hărăzită românilor de un destin istoric nefast), tenta umană şi profundul dramatism al romanului ar putea fi explicate şi prin sursele de inspiraţie: o fotografie, adusă de pe front şi care înfăţişa o pădure de. spânzuraţi, dar, mai ales, execuţia prin spânzurare a lui Emil Rebreanu (fratele autorului), care încercase să dezerteze din armata austro-ungară şi să treacă la români.
Prevestit de nuvela ”Catastrofa” (pe aceeaşi temă a războiului care generează uciderea fratelui de către frate, ca în mitul biblic al lui Abel şi Cain), romanul “Pădurea spânzuraţilor” este alcătuit din patru cărţi.
Structura romanului este, şi de data aceasta, simetrică în sensul că începe şi se încheie cu scena unei execuţii: acţiunea debutează cu spânzurarea sublocotenentului ceh Svoboda şi se încheie cu execuţia românului Apostol Bologa; deşi clipa aleasă de destin pentru intrarea în nefiinţă este alta (pentru primul este lăsarea nopţii, iar pentru al doilea - răsăritul soarelui), cele două morţi se aseamănă prin lumina izbucnită din ochii condamnaţilor, de parcă unul ar fi copia celuilalt sau, poate, a unui şir reprezentând “pădurea Spânzuraţilor”.
II. Subiectul ar putea fi configurat în câteva linii. Apostol Bologa, locotenent român în armata austro-ungară în timpul primului război mondial, face parte din curtea marţială care-1 condamnă la moarte prin spânzurare pe ofiţerul ceh Svoboda pentru că încercase să dezerteze la ruşi. Caracterizat ca un om al
99
datoriei, care se implică până şi în “bunul mers” al execuţiei, Bologaeste prezentat retrospectiv, luminându-i-se astfel resorturile sufleteşti care au condus, în final, la propria-i moarte.
Fiu al unui avocat român, luptător pentru cauza naţională, din oraşul transilvănean Parva, Apostol Bologa este educat de un tată sobru şi o mamă religioasă, aceasta din urmă având o influenţă considerabilă: copilul îşi găseşte un suport sufletesc în credinţa în Dumnezeu. Când — liceean fiind — îşi pierde tatăl, credinţa i se prăbuşeşte “ca o clădire veche cu temelii ca rădăcinile stejarului”. Mai târziu, ca student la filosofie, îşi caută un reazem în ideea datoriei. Când izbucneşte războiul, se înrolează ca voluntar pentru a-i face pe plac logodnicei sale Marta; luptă pe diferite fronturi, dar atunci când este mutat pe frontul românesc, întreaga fiinţă i se revoltă, conştiinţa apartenenţei etnice i se trezeşte şi hotărârea de a dezerta este pusă în aplicare. Prins de o patrulă, este judecat şi executat.
Pe un plan mai profund, drama lui Bologa este o parabolă despre eroare, pedeapsă şi izbăvire, între cele trei repere existenţiale fiind lungul drum al frământărilor şi al suferinţelor. Eroarea omului (determinată, de fapt, de marea eroare a destinului istoric) izvorăşte din convingerea că personalitatea umană nu se poate realiza plenar decât în cadrul respectării datoriei; în aceeaşi clipă, începe însă şi pedeapsa care se manifestă sub forma remuşcărilor şi a nevoii de izbăvire, a contradicţiei dintre dragostea de viaţă şi moartea văzută ca mijloc de instaurare a adevărului absolut.
Prin moarte, Bologa încetează de a mai fi o identitate, el devine Omul care dobândeşte Adevărul cu preţul a ceea ce avea mai bun; numele lui îl caracterizează ca pe o ipostază a omului religios izbăvit prin jertfă, după eterna pildă a lui Iisus Hristos.
Prin aceste probleme profund umane, “Pădurea spânzuraţilor” depăşeşte graniţele naţionalului, încadrându-se în universal.
Printre tehnicile de creaţie utilizate de autor, se cuvine să fie menţionate: retrospectiva, analiza psihologică, monologul interior şi introspecţia.
Acestea contribuie lâ realizarea imaginii unui erou dilematic, nehotărât şi oscilant, condamnat să trăiască incertitudini chinuitoare. Dacă retrospectiva prezintă viaţa anterioară a lui Bologa, drept o pregătire pentru întâlnirea cu destinul, analiza psihologică urmăreşte, în mod gradat, trăirile sale afective: mai
100 -
i
întâi, încercarea de a demonstra vinovăţia lui Svoboda, nu este decât începutul mustrărilor de conştiinţă, apoi gândul dezertării ivit ca o posibilitate într-o noapte densă, i se fixează în subconştient, până la împlinirea lui; în sfârşit, regăsirea credinţei îi pricinuieşte sentimente care vizează sublimul: “Simţea în sufletul său pe Dumnezeu, precum sufletul său se simţea în Dumnezeu".
III. “Pădurea spânzuraţilor este construită, în întregime, pe schema unei obsesii, dirijând destinul eroului din adâncurile subconştientului” (Tudor Vianu).
Obsesia se instalează în subconştientul lui Bologa odată cu asistarea la scena spânzurării lui Svoboda: în momentul morţii, o lumină mare i se răspândeşte cehului pe figură şi “cm privirea lucitoare, cu faţa albă şi luminată, părea că vrea să vestească oamenilor o izbândă mare...'". Din acea clipă, lui Bologa îi este sete de lumină, aceasta devine “glas” al neantului către care personajul se îndreaptă ca un halucinat. Ulterior, având misiunea de a distruge un reflector din zona inamicului, Bologa îşi simţise sufletul sfâşiat pentru că pierduse “desmierdarea razelor tremurătoare". După ce reflectorul este spart, imaginea luminii contopind lucirea din ochii cehului cu viziunea lui Dumnezeu, îl ridică pe cel ucis la dimensiuni divine: “şi strălucirea i se părea când ca privirea lui Svoboda sub ştreang, când ca vedenia pe care a avut-o în copilărie, la biserică, în faţa altarului, sfârşind rugăciunea către Dumnezeu".
Chemarea neantului se mai aude o dată în clipa sosirii la locul execuţiei sale când, ridicând ochii, vede lucirea albă a spânzurătorii în care “se desluşea ceva straniu".
Ca şi Dostoievski, Rebreanu analizează trăirile sufleteşti ale omului în clipa trecerii în nefiinţă; de data aceasta, sub lumina răsăritului către care se îndreaptă “însetâţf'ochii condamnatului, el devine un nou Crucificat, dobândind iertarea.

TESTUL nr 46

08:37 0 Comments

Să se demonstreze că opera literară “Ion" de Liviu Rebreanu este un roman.
REZOLVARE:
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de întindere mare (sau foarte mare); în roman, intriga este complexă, personajele sunt numeroase, iar acţiunea se poate desfăşura pe mai multe planuri.
Opera literară’7o/i” de Liviu Rebreanu, prezintă mai multe trăsături:
-se încadrează în genul epic, prin nararea unor întâmplări/acţiuni/fapte/evenimente puse pe seama unor personaje;
-are întindere mare (două volume, cu treisprezece capitole) şi o intrigă complexă (iubirea lai Ion pentru pământ, văzută ca patimă fixată în subconştient);
-personajele sunt numeroase, iar acţiunea se desfăşoară pe două planuri.
Aceste trăsături atestă că opera “Ion” de L. Rebreanu este un roman.

TESTUL nr.45

08:37 0 Comments

Se dă textul:
“Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi greu peste obrazul drept, şi apoi cu dosul palmei, repede, peste obrazul stâng. Durerea scoase din pieptul femeii un ţipăt atât de ascuţit că Ion auzi cum zăngănesc geamurile ‘casei. O mai trăsni însă şi peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântaţi îşi păstraseră o clipire de bunătate ... Ană căzu pe prispă, ameţită şi legânăndu-şi corpul din mijloc în sus ca să-şi aline suferinţa [...]. In inimă, închipuirile ei de fericire se topeau într-un noian de amărăciune din care răsărea numai întrebarea îngrozită: «Doamne, ce ţi-am greşit de mă pedepseşti aşa de rău?»".
(L. Rebreanu: "Ion").
97
Demonstraţi, în textul de mai sus, adevărul viziunii călinesciene asupra personajului Ion, din romanul omonim de Liviu Rebreanu.
REZOLVARE:
Episodul de mai sus face parte din capitolul intitulat “Vasile" (care deschide volumul “Glasul iubirii").
Dacă în textul anterior, autorul releva o “faţă” a lui Ion (cea legată de mitul pământului), de data aceasta, prezintă o altă “faţă” (care justifică opinia călinesciană potrivit căreia “Ion e o brută").
Scena este alcătuită pe plan vizual, auditiv şi motoriu; gesturile sunt descompuse ca într-un film, iar imaginea auditivă a ţipătului Anei are drept corolar zăngănitul geamurilor casei.
O seamă de termeni (“o lovi sreu ”, “revede ", “o mai trăsni ”) sugerează duritatea loviturilor care au corespondenţă în planul sufletesc.
Imaginea ochilor Anei (care îşi privea bărbatul cu spaimă, dar “păstraseră o clipire de bunătate"), dă măsura brutalităţii lui Ion.
Contrastul între iluzie şi noianul de amărăciune care-i potopeşte sufletul Anei, se traduce într-o interogaţie dramatică: “Doamne, ce ţi-am greşit de mă pedepseşti aşa de rău?".

TESTUL nr.44

08:36 0 Comments

Se dă textul:
“Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic şi nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pământul se închina în faţa lui, tot pământul ... Şi tot era al lui, numai al lui acuma...
Se opri în mijlocul delniţei. Lutul negru, lipicios, îi ţintuia picioarele, îngreuindu-le, atrăgându-l ca braţele unei iubite pătimaşe. îi râdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crămpoţească în sărutări. întinse mâinile spre brazdele drepte, zgunţuroase şi umede. Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele.
Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios, ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecăndu-şi palmele. Apoi,
încet, cucernic, fără să-şi dea jeama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor ...
Se ridică deodată ruşinat şi se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Faţa însă îi zâmbea de o plăcere nesfârşită.”
(L. Rebreanu: "Ion").
Cerinţe:
1. Stabiliţi locul şi rolul acestei scene, în roman.
2. Comentaţi, pe scurt, conţinutul fragmentului.
3. Caracterizaţi stările sufleteşti ale personajului Ion.
4. Selectaţi şi comentaţi mijloacele de expresivitate artistică utilizate.
5. Numiţi trăsătura specifică stilului lui Rebreanu.
REZOLVARE:
1. Scena prezentată în acest fragment încheie capitolul “Sărutarea” din volumul “Glasul iubirii" şi are un dublu rol:
de a da titlul capitolfflui;
de a face din personajul Ion “o figură simbolică, mai mare decât natura” (cum scria E. Lovinescu)
2. Fragmentul este un interludiu cu rezonanţe lirice, în care autorul evocă profunda comuniune dintre Ion şi Pământ.
Alcătuit pe două planuri (vizual şi olfactiv1), fragmentul este dominat de figura simbolică a unui Ţăran ale cărui dimensiuni devin hiperbolice.
Centrul scenei îl constituie gestul sărutului gliei, act în care Ion pune o anume cucernicie, ridicând astfel Pământul în rândul valorilor sacre.
, 3, Stările sufleteşti ale personajului sunt profunde şi totale: fericirea care îl copleşeşte este atât de deplină, încât lumea se reduce la acest sentiment; de aici, tentaţia de a îmbrăţişa “huma”, de parcă misteriosul glas al iubirii şi-ar fi schimbat obiectul (de altfel, într-o frază anterioară, pământul era comparat cu “o fată frumoasă care şi-ar fi lepădat cămaşa arătându-şi corpul gol, ispititor’’').
Plăcerii de a simţi în mâini pământul şi de a-i sorbi mireasma i se adăugă fiorul care străbate fiinţa şi conştiinţa învingătorului: într-un episod ulterior, Ion este proiectat în fabulos (“Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori").
96
i
4. Dintre procedeele de expresivitate stilistică pot fi menţionate:
• Repetiţia (prin care reluarea unor termeni ca: “fericire", "tot”, “al lui" sugerează reducţia lumii la bucuria stăpânirii pământului); un loc aparte îl ocupă repetarea termenului “pământul' (cu variantele semantice “lutul' şi “huma”) care sugerează, împreună, cele două funcţii ale pământului din vechile mituri: născătoare şi funerară.
• Personificarea “Pământul se închina în faţa lut' semnifică sentimentul titanic pe care îl trăieşte Ion (care are impresia că a învins Uriaşul reprezentat de pământ).
• Epitetele: “lutul nesru, lipicios ”, “brazdele drepte, zşrunturoase si umede ”, “mirosul acru, proaspăt si roditor", “lutul cleios ”, “pământul ud" atestă ideea că pământul ocupă locul central în gândurile lui Ion şi contribuie la plasticizarea imaginilor.
• Epitetele: “poftă sălbatică", “plăcere înfricoşată” şi “fior rece, ameţitor ” caracterizează stările afective atât de complexe ale personajului.
• Comparaţia: “atrăgăndu-l ca braţele unei iubite pătimaşe" sugerează, din nou, dubla funcţie mitologică a pământului; ultima dintre acestea (funcţia funerară) este accentuată prin compararea mâinilor pline de pământ ale lui Ion, cu "nişte mănuşi de doliu".
5. Trăsătura specifică lui Rebreanu este reliefarea senzaţiei organice: “Ii râdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o sudoare caldă, de patimă".
Note:
1. olfactiv = aparţinând mirosului

TESTUL nr. 43

08:36 0 Comments

Argumentaţi, într-o compoziţie-eseu, că personajul Ion (din romanul cu acelaşi titlu, de L. Rebreanu) este “o figură simbolică, mai mare decât natura” (Eugen Lovinescu). Veţi avea în vedere:
I. Opiniile critice semnificative care relevă complexitatea
92
personajului.
II. Relaţia dintre structura romanului şi drama pe care o trăieşte Ion:
1) tipuri de conflicte;
2) conflictul dintre “Glasul pământului’'’ şi “Glasul iubirii'.
REZOLVARE:
I. Apărut în 1920, “Ion” este cel mai mare roman al iubirii de pământ din literatura română.
Personajul central al cărţii este Ion al Glanetaşului — figură simbolică, impresionantă prin iubirea pământului şi prin drama pe care o trăieşte.
Complexitatea acestui personaj a dat naştere unor viziuni critice atât de diferite, încât din însumarea lor se constituie o figură plurivalentă, alcătuită din puţine lumini şi multe umbre, dar impresionantă prin iubirea uriaşă, mitologică, pentru pământ.
Astfel, pentru G. Călinescu. “Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spănzurare, şi a rămas în cele din urmă cu pământ'.
In termenii aceleiaşi reci obiectivităţi, marele critic subliniază reducţia intelectuală a personajului, în alcătuirea căruia predomină instinctele: “Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse”.
Tudor Vianu îl priveşte pe Ion categorial, vorbind despre resorturile statornice ale sufletului, ţărănesc: “lăcomia de pământ şi senzualitatea robustă, afirmate prin şiretenie, lipsă de scrupule, cruzime".
Se pare însă că Eugen Lovinescu vede şi partea frumoasă a acestui personaj complex, în care autorul a dorit să creeze “o figură simbolică, mai mare decât natura”.
II. 1) Cu toate multele lui trăsături şi atitudini negative, s& cuvine să recunoaştem că Ion trăieşte o dramă, ale cărei proporţii îi macină fiinţa.
Această dramă provine, înainte de toate, din specificul mediului rural, în care “Ethosul, psihologia, erosul, întreaga existenţă se exprimă în felul cum gândesc oamenii, în condiţii date, despre pământ" (C. Ciopraga). Apriga dorinţă a lui Ion de a avea pământ îl pune în relaţii conflictuale cu Baciu, cu Ana, cu satul. Acesta ar fi conflictul exterior.
Mult mai puternic este însă conflictul interior (cu atât mai mult,
cu cât setea de pământ este convertită într-o obsesie unică, fixată în subconştient).
II.2) Acesta provine din lupta care se dă. în sufletul lui. între cele două “glasuri” care şi-l dispută până la sfâşiere.
a) “Glasul pământulur se înfiltrează ca o chemare obscură, copleşitoare, de parcă sufletul lui ar fi adunat toate “glasurile” gliei din subconştientul colectiv, transformând pământul într-un Uriaş mitologic; reprezentativă este scena în care Ion, mergând într-o dimineaţă la coasă, admiră un lot cosit de curând: pământul “negru-gălbuf' care “părea un obraz mare, ras de curând’’’ pare a fi Nepătrunsul eminescian, întins până la marginile Cosmosului, din somnul căruia avea să se nască lumea.
Din acest sentiment se naşte gestul prin care Ion se apleacă şi sărută pământul, într-o adoraţie aproape sacră.
în aceeaşi scenă, uitându-se la brazda pe care o cosise (şi care “îl privea neputincioasă”) “Ion se simţi crescând din ce în ce mai mare”, de parcă si el ar fi devenit un Uriaş prin înfrăţirea cu acest Pământ care respira si trăia, unindu-si “glasurile” într-un imn închinat soarelui: pe bună dreptate, E. Lovinescu l-a caracterizat pe Ion ca pe o “figură simbolică, mai mare decât natura”.
Este adevărat că, în lumea satului transilvănean de la începutul veacului nostru, demnitatea şi locul omului în colectivitate se măsoară în iugăre1 de pământ; este la fel de adevărat că Alexandru Glanetaşul (tatăl lui Ion),care-şi pierduse pământul, devenise un nimeni comparat (în scena horei) cu “un câine la uşa bucătăriei”.
Pentru Ion însă iubirea de pământ reprezintă mai mult decât dorinţa deă-şi depăşi condiţia: “Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat înlr- o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie/”
Plasat la începutul acestei caracterizări, instinctul iubirii pământului devine trăsătură definitorie a sufletului personajului “stăpânit”, posedat aproape de această dragoste. Proporţiile ei modifică dimensiunile timpului, transferându-le în etern (“Veşnic”).
în aceste condiţii, felul de a gindi -şi felul de a fi ale personajului, capătă amprenta stăpânirii pământului: auzind că Florica se mărită, Ion se simte frustrat, “ca şi cum cineva i-ar fi furat cea mai bună şi mai mare delniţă de pământ”-, tot aşa, după ce l-a înşilat pe Vasile Baciu, luându-i pământurile, Ion umblă pe Uliţă, cu paşii mai mari şi cu genunchii îndoiţi (de parcă ar fi
94
devenit mai greu!). ,4
b) “Glasul iubirii” constituie cel de-al doilea instinct ai lui Ion şi va conduce la a doua dramă a lui: căsătoria cu Ana, renunţarea la Florica. Trăind într-un mediu în care căsătoria bazată pe interes se practică (la fel se însurase şi Vasile Baciu), Ion îşi impune s-o accepte pe urâţica Ana: “Mă moleşesc ca o babă neroadă! Parcă n-aş mai fi în stare să mă. scutur de calicie! Las ’ că-i bună AnuţaP
înţelegând însă că, odată cu pământurile, o primise şi pe Ana, Ion o urăşte; de aici, încep bătăile, nepăsarea la suferinţa Anei, vorbele urâte. Nici măcar moartea Anei nu-1 mişcă, singura Iui grijă fiind copilul (Petrişor), pentru că el reprezenta pământul, legătura cu zestrea celei ce-i fusese soţie.
Odată potolit “glasul pământului”, sufletul lui este luat în stăpânire de celălat “glas”: se împrieteneşte cu George (devenit soţ al Floricăi) şi începe s-o viziteze pe tânăra nevastă.
Surprins într-o noapte, în curtea lui, de către George, Ion este ucis, în mod simbolic, cu sapa. în ultimele clipe de viaţă, prin mintea lui Ion, se derulează momente aje existenţei sale trecute, această enumerare tragică încheindu-se tot cu “glasul pământului” “şi-i păru rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale nimănui”,
Note:
1. iugăr = veche unitate de măsură a suprafeţelor agricole ~ 0,5 ha.

TESTUL nr. 42:

08:36 0 Comments

Se dă fragmentul:
“Auzi foarte lămurit vâjâind în aer ceva, simţi o izbitură ascuţită în braţul drept, dar fără durere şi urmată doar de o fierbinţeală ciudată, care parcă-i topea creierii, încât începu să-şi amintească repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la liceu în
9 !
Arinadia, cum a fugit de la şcoală ca să umble cu vitele pe câmp şi să fină coamele plugului, apoi dragostea lui dintâi cu fata dascălului Simion Butunoiu, măritată acum cu unul din Săscuţa, apoi dragostea lui să aibă pământ mult, şi Ana şi copilul, şi Florica, şi Titu cu toată familia Herdelea şi cu cântecele cele frumoase, seara în pridvor, şi-i păru rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale nimănui.”
(L. Rebreanu: “Ion”).
Demonstraţi, într-un text de maximum două pagini, că, în acest fragment, autorul este un “poet epic care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea” (G. Călinescu).
REZOLVARE:
Textul face parte din capitolul XIII intitulat “SfărşituF al volumului al doilea - “Glasul iubiriF şi reconstituie scena premergătoare morţii lui Ion.
Ascultând de porunca acestui al doilea “glas" care-i domina fiinţa, Ion încearcă într-o noapte, să ajungă la Florica. Surprins, în curte, de George, Ion este lovit (în mod simbolic), cu sapa, mai întâi peste braţul drept şi apoi, în cap.
Scena se deschide cu imaginea auditivă a vâjâitului sapei în aer, ca o pedeapsă venită de sus, urmată de senzaţia organică (“o fierbinţeală, care parcă-i topea creierii”) care va precede căderea.
în următorul episod, clipa devine solemnă, iar frazele au cadenţa marilor epopei; aşa cum se întâmplă în minutele care preced moartea, prin mintea lui Ion trec, într-o derulare rapidă, momente şi nume ale existenţei sale trecute: fuga de la şcoală, dragostea pentru munca pământului, prima iubire. Ana, copilul şi familia învăţătorului.
în ultima frază, regretul pentru zădărnicia tuturor zbaterilor sale, îi conferă personajului o tentă tragică.
Mai presus de orice este însă “glasul pământului” care se aude din nou, arcuindu-se peste întreaga viaţă a lui Ion.

TESTUL nr. 41

08:35 0 Comments

Se dau fragmentele:
1 ."Din şoseaua ce vine de la Cărlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb, mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa [...]. Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce- şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted [■..] , apoi coteşte brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline
2. "Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început ...”
(L. Rebreanu: “Ion”).
Cerinţe:
1. Stabiliţi locul şi rolul celor două fragmente, în roman.
2. Comentaţi valoarea simbolică a drumului.
REZOLVARE:
1. Cele două fragmente, aşezate la începutul şi, respectiv, la sfârşitul romanului, contribuie la simetria operei, având rolul de a-1 introduce pe cititor în acţiune şi, respectiv, de a-1 scoate din fluxul narativ.
Câteva nume geografice fixează naraţiunea în Transilvania, pe valea Someşului; satul Pripas, ascuns “într-o scrântitură de coline” pare neînsemnat, dar el va deveni spaţiul unor adevărate drame, până când vremea va trece peste toate şi îi va reda înfăţişarea liniştită iniţială.
2. în cele două fragmente (alcătuite după tehnica relevării detaliilor), drumul devine un adevărat “personaj"cu valoare simbolică: el sugerează “drumul”vieţii lui Ion, cu toate meandrele lui, pierdut apoi, în final, şi integrat în destinul anonim al “Celor mulţi umili!” cărora autorul Ie închină cartea.

TESTUL nr. 40

08:34 0 Comments

Demonstraţi caracterul simetric al compoziţiei romanului “Ion” de Liviu Rebreanu,
REZOLVARE:
La realizarea structurii simetrice a romanului 'Ion' de Liviu Rebreanu, contribuie mai multe elemente de compoziţie:
1. Titlurile celor două părţi ale romanului. Glasul pământului şi Glasul iubirii. Fiecare dintre cele două titluri numeşte o dominantă sufletească ^ personajului principal, o poruncă mai puternică decât el însuşi. In scurta existenţă a iui Ion, cele două “glasuri" se împletesc, cel dintâi fiind mereu prezent; aparenta lui “tăcere" în partea ultimă a romanului îşi vădeşte inconsistenţa în scena morţii personajului când "... îi păru rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie ale nimănui".
2. Titlurile de capitol (primul fiind începutul, iar ultimul Sfârşitul) care contribuie la impresia de sfericitate a operei.
3. Imaginile iniţiale si finale ale romanului. Ion începe şi se încheie cu imaginea drumului spre Pripas. Dacă în prima parte, şoseaua “v;«e” sugerând astfel o introducere în acţiune, în ultima “se pierde” odată cu plecarea învăţătorului Herdelea, lăsând loc altei generaţii.
4. Hora este un alt element de compoziţie care deschide şi încheie romanul având — de fiecare dată — o altă semnificaţie: în primul capitol, la acest moment din viaţa satului iau parte mai toate personajele antrenate în acţiune; în final, ni se sugerează că, dacă unii s-au stins, alţii le-au luat locul, iar Timpul nepăsător acoperă totul.
Redus la esenţe, romanul prezintă momentele eternului ciclu al existenţei rurale; odată încheiat pentru un individ, ciclul continuă pentru alţii, asemeni unui fluviu, fără sfârşit.
5. S-a remarcat existenţa în roman a două planuri (tehnică utilizată şi de Lev Tolstoi în Război şi pace)', unul evocând viaţa ţăranilor reprezentaţi prin: Ion al Glanetaşului, Alexandru Glanetaşul, Zenobia, Vasile Baciu, Ana, George Bulbuc, Florica şi alţii, celălalt reliefând momente din viaţa intelectualilor reprezentaţi prin familia învăţătorului Herdelea şi prin preotul Belciug.
Intre cele două planuri ale acţiunii există numeroase puncte de convergenţă.

LIVIU REBREANU: "ION’', “PADUREA SPÂNZURAŢILOR". TESTUL nr. 39

08:33 0 Comments

TESTUL nr. 39
Demonstraţi, într-o compoziţie-eseu, că romanul “Ion” de Liviu Rebreanu “e opera unui poet epic care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea” (G. Călinescu).
Cerinţe:
I. încadraţi romanul “Ion” în contextul operei Iui Liviu Rebreanu.
II. Caracterizaţi, în mod succint, structura compoziţională a romanului.
III. Demonstraţi că subiectul romanului confirmă aserţiunea călinesciană de mai sus.
IV. Definiţi conceptul de “realism”.
V. Selectaţi particularităţile încadrării romanului “Ion” în curentul realist.
REZOLVARE:
I. încadrată cronologic în perioada interbelică, proza lui Liviu Rebreanu (1885-1944) se constituie din acumulări succesive în timp, începând cu nuvelele (ale căror teme au fost dezvoltate, de
85
multe ori, în romane) şi până la marile sale creaţii romaneşti: “Ion" (1920), “Pădurea spânzuraţilor" (1922) şi “Răscoala" (1932).
In afara celor trei capodopere, Rebreanu a mai scris romanele: “Adam şi Eva" (1925), “Ciuleandra" (1927), “Crăişorui' (1929), “Amândoi' (1934), “Gorila" (1938).
După cum s-a observat, autorul nu mai urmează linia realismului tradiţional, romanul “Ion" fiind “poate întâiul care nu face concesii viziunii idilizante asupra satului'. (N. Manolescu).
Cea mai importantă particularitate a romanelor lui Rebreanu este însă deschiderea spre modem. Astfel, analiza trăirilor afective ale personajelor (neliniştea, obsesia, mustrările' de conştiinţă), studierea instinctelor primare, sondarea adâncimilor obscure ale psihologiei colective, cercetarea trăirilor omului aflat în faţa morţii şi alte trăsături, fac din Rebreanu ctitorul romanului românesc modern.
De asemenea, aspiraţia spre echilibru, monumentalitatea şi finalurile tragice situează opera lui Rebreanu'în rândul marii proze româneşti,
în acest context, romanului “Ion" îi revine un loc important prin dimensiunile simbolice ale personajului central şi prin măreţia liniştită a curgerii vieţii. înfăţişată în cadenţe largi, de epopee.
II. Apărut în 1920, după ce trecuse prin fazele manuscrise intitulate “Zestrea" şi “Ruşinea" romanul este alcătuit din două părţi: “Glasulpământului" şi “Glasul iubirii".
Ca şi Lev Tolstoi în romanul “Război şi pace", scriitorul şi-a organizat acţiunea pe două planuri narative:
a) primul dintre acestea prezintă momente din existenţa ţărănească şi are drept temă problema pământului: în interiorul lui, se consumă destinele lineare sau dramatice ale personajelor: Ion al Glanetaşului, Alexandru Glanetaşul, Vasile Baciu, Ana, Florica, George Bulbuc, Savista, Zenobia şi multe altele.
b) Cel de-al doilea plan al acţiunii prezintă aspecte din viaţa intelectualilor satului (reprezentaţi prin învăţătorul Zaharia Herdelea şi prin preotul Belciug) şi are ca temă problema naţională a românilor transilvăneni.
Cele două teme reunite în “Ion" vor fi flexionate ulterior în două capodopere: “Răscoala" (roman al dezlănţuirii energiilor gloatei însetate de pământ) şi “Pădurea spânzuraţilor" (dramă a românilor transilvăneni obligaţi să lupte, în primul război mondial, împotriva altor români).
86
Dintre elementele de structură ale romanului, cel care se încadrează în aserţiunea călinesciană pomenită în enunţ este hora (ca moment al vieţii satului).
Ill.a) Subiectul romanului ne transpune în lumea satului transilvănean de la începutul veacului nostru, sat în care existenţa curge între semănat şi seceriş, pe o traiectorie presărată cu întâmplări, pasiuni şi ritualuri, în care fiecare individ trăieşte în virtutea unei mentalităţi tipic ţărăneşti. Din acest punct de vedere, romanul are caracter monografic.
Acţiunea se petrece în satul Pripas (în realitate, Prislop) şi ar putea fi rezumată astfel:
Ion al Glanetaşului — flăcău harnic, dar sărac, iubind mai presus de orice pământul, o amăgeşte pe Ana, urâţica fiică a bogatului Vasile Baciu, sacrificând pentru aceasta iubirea Floricăi. După îndelungi tocmeli, se face nunta, prilej pentru autor de a crea o admirabilă pagină monografică. Abia după nuntă, Ion îşi dă seama că, împreună cu pământurile, o va primi şi pe Ana şi începe să o urască. Altfel, el trăieşte o scurtă perioadă de bucurie năvalnică, făcându-şi planuri şi privind adesea pământurile lui Vasile Baciu pe care le şi considera ale lui. Iluziile i se spulberă însă, atunci când socrul său îşi calcă promisiunea, admiţând totuşi să-i “scrie’ pe numele lui cinci loturi. în timpul acestor tratative, Ana, bătută de Vasile Baciu care o credea înţeleasă cu Ion ca să-l jefuiască, lovită crunt şi de acesta din urmă şi batjocorită de Zenobia, stârneşte compătimirea întregului sat.
Nici hărnicia umilă a nevestei şi nici naşterea, în vară, a lui Petrişor, nu moaie inima bărbatului ale cărui gânduri erau numai la avere.
în curând, Florica se mărită, simetric, cu George — flăcău care-i fusese hărăzit Anei. încă de la nuntă, aceasta din urmă înţelege că Ion tot o mai iubea pe frumoasa Florica, bănuială confirmată în curând de Savista — oloaga satului. Derutată, cu mintea "stinsa" şi cu "inima seacă şi goală”, Ana se spânzură.
Ion, surprins într-o noapte de către George în curtea lui, este omorât, în mod simbolic, cu sapa. înainte de moarte, i se derulează prin minte întreaga existenţă, în acorduri solemne de mare poem epic.
Dincolo de aspectele calendaristice ori sociale ale existenţei rurale, romanul conferă pământului dimensiuni mitologice: în preajma lui şi auzindu-i “glasul”, Ion devine un alt om: pământul
este Uriaşul pe care el îl adoră şi-l învinge, iar gestul sărutului gliei este simbolic.
Conflictul principal al romanului este de ordin interior şi constă în lupta care se dă, în sufletul lui Ion, între cele două “glasuri” care-i stăpânesc fiinţa, până la sfâşiere.
Ill.b.) Dincolo de firul central al acţiunii (care ar putea avea ca “personaj” patima pentru pământ a lui Ion), autorul evocă, în cadenţe poematice, momentele etern repetabile ale vieţii: naşterea, nunta şi moartea; acestea sunt încadrate în existenţa sempiternă a satului ardelenesc, în care timpul curge lent şi solemn ca apele unui fluviu.
Astfel, naşterea lui Petrişor (descrisă în capitolul intitulat “Copilul' din volumul al II-lea), capătă conturul unui eveniment arhetipal, de măreaţă solemnitate: în liniştea albă a zilei de vară şi într-o neclintire de început de veac, ţipătul copilului pare a fi glasul celui dintâi om al planetei; cei doi bărbaţi (Ion şi tatăl său aflaţi la seceriş) “nemişcaţi, în picioare, cu capetele descoperite”, asistă la eveniment ca la o taină sacră “pe care totuşi omul n-a ajuns încă s- o înţeleagă în toată măreţia ei dumnezeiasca".
Ritualul nunţii (evocat în capitolul intitulat "Nunta" din volumul I - “GlasulpământuluF’) are caracter monografic, dar nu numai atât: descrierea alaiului de căruţe (care însoţeau căruţa în care se aflau mirii - Ion şi Ana), trecerea lor ritmică, se face în fraze cadenţate, de epopee:
“Nunta ţinu trei zile, după obicei... Sâmbătă porni tot alaiul, în căruţe, la notar, în Jidoviţa. In frunte, călăreţii pocneau mereu din pistoale, pe când în căruţa întâi lăutarii îşi frăngeau degetele cântând (...). Apoi venea o căruţă cu mirii şi cu druştele, apoi o brişcă cu naşii (,..), apoi altă căruţă cu părinţii mirilor...".
în ceea ce priveşte moartea ca eveniment cosmic, dintre cele patru morţi evocate în roman (a lui Ion, a Anei, a cârciumarului Avrum şi a lui moş Dumitru Moarcăş), numai ultima se încadrează în firesc, determinată fiind de rotaţia lumii.
întâmplarea este prevestită doar de plăcerea cu care acest bătrân îşi amintea fapte uitate, “râzând copilăreşte, parcă istorisind s-ar fi întors aievea în tinereţea-i veselă şi fără de griji"', ?i, tot în mod neobişnuit, bătrânul încearcă să se radă, pregătindu-se pentru “întâlnirea” cu moartea care îl şi surprinde brusc, trecându-1 în lumea umbrelor. Şi aici, ca în marile epopei, evenimentul este solemn,iar bătrânul nu reprezintă neapărat o individualitate, ci o
88
ipostază a omului muritor din totdeauna.
IV. Realismul este un curent literar şi artistic, apărut în secolul al XlX-Iea, ca reacţie împotriva romantismului.
Sursa de inspiraţie a scriitorilor realişti o constituie realitatea pe care aceştia o înfăţişează în mod veridic (fără înfrumuseţări) şi în mod obiectiv. De cele mai multe ori, omul este prezentat în strânsă legătură cu această realitate (viaţă socială, mediu, împrejurări), autorul urmărindu-1 în toate etapele evoluţiei sale. Personajele realiste prezintă o mare diversitate (fiind tipice, simbolice, complexe, parabolice, mitice, lucide etc.); reapar, în cadrul acestui curent categoriile învinşilor, învingătorilor, inadaptaţilor. parveniţilor, însetaţilor de îmbogăţire etc.
în realismul contemporan, eroii au o puternică viaţă afectivă (în care dragostea, neliniştea, vina, angoasa, dezorientarea, grija etc. pot constitui mărci ale existenţei).
în realism sunt cultivate, cu precădere, anumite specii literare: schiţa, nuvela, romanul, drama şi comedia.
V. Romanul Ion” de Liviu Rebreanu este primul mare roman realist din literatura română. .
Această încadrare poate fi motivată prin mai multe trăsături:
a) Sursa de inspiraţie a operei au constituit-o trei întâmplări reale, pe care autorul le-a ‘‘topit” şi unificat într-o pânză enormă, tinzând spre monumental.
Astfel, păţania unei fete bogate (amăgite de un fecior sărac) şi mărturisirile unui fost coleg de liceu1 care i s-a plâns autorului de lipâa pământului)s-au păstrat în roman, cu tot dramatismul lor din viaţa concretă; de asemenea, gestul sărutului gliei este descris într- o scenă emoţionantă, care-i conferă lui Ion proporţii uriaşe.
Noutatea pe care o aduce Rebreanu constă în tehnica înfăţişării detaliilor, în imaginile plastice şi în derularea întâmplărilor care par a fi filmate cu încetinitorul.
b) Studiul realităţilor sociale, economice si politice (împărţirea ţăranilor în bogaţi şi săraci, momentele din viaţa satului, atitudinea autorităţilor) este făcut cu o mână sigură, de maestru.
c) Personajul central este simbolic, reprezentând dragostea pentru pământ a tuturor ţăranilor; originale sunt dimensiunile acestei iubiri, analiza instinctelor primare, psihologia obscură a unei fiinţe redusă la cele două “glasuri” care o domină.
Notă:
. 1. având numele real de Ion Boldijar al Glanetaşului.

TESTUL nr. 38

08:33 0 Comments

Să se comenteze fragmentul:
"... Sus, stătea vodă întru toată mânia, împresurat de boieri, şi spătarul îi ţinea spada şi buzduganul. Nimeni nu putea să înlăture dreptatea acelui braţ. Ori boier, ori mişel simţea aceeaşi apăsare ca subt o întocmire neclădită aşezată de Dumnezeu. De când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omături îmbielşugate. Iazurile stăteau liniştite în zăgazuri: morile şi păraiele cântau în văi; prisăcile se înmulţeau în poienile pădurilor; drumurile erau paşnice.” (M. Sadoveanu: “Fraţii Jderi”).
84
REZOLVARE:
Fragmentul de mai sus, contribuie la realizarea imaginii de semizeu a lui Ştefan cel Mare.
Aşezat “sus” (ca Zeus, în Olimp), “întru toată mânia”, domnul este un stăpân absolut, al cărui braţ poartă şi spada (în desele războaie), dar şi buzduganul (pentru a pune ordine în Ţara Moldovei).
Comparaţia: “ca subt o întocmire neclădită aşezată de Dumnezeu” are rezonanţe sacre, scoţându-1 pe voievod din rândul oameniloi şi integrându-l “întocmirii” divine.
In fraza următoare numele domnitorului este înlocuit prin termenul “putere” - forţă mai presus de toate, de care ascultă şi stihiile.
Ultima secvenţă a textului prezintă imaginea unei ţări mitice, aflată într-o continuă vârstă de aur.

TESTUL nr. 37

08:33 0 Comments

Se dă fragmentul:
“Aşa de tari au fost acele lovituri şi atât de neînduplecate, cu mare pieire şi jertfă din partea răzăşimii, încât trupul balaurului a fost curmat în două. Jder şi Nicoară au prins a bate şi a mâna înapoi coada, prăvălind-o spre căruţele şi săivanele hadâmbului, iar Manole Păr Negru şi Simion Păr Negru, împingând bătaia în răspăr, au pripit acea înfricoşătoare izbândă a lui Ştefan Vodă, care s-a vestit îndată cu faimă în lume şi s-a pomenit în veac. La loviturile de berbece ale steagurilor comisului celui bătrân, ieşeau şi într-o parte şi în alta viermete de oameni negri, în care spaima izbucnise ca pulberea de puşcă”..
(M. Sadoveanu-.“FraţiiJderij.
Cerinţe:
1. Integraţi fragmentul în romanul sadovenian.
2. Comentaţi cele două planuri (real şi fabulos) ale textului.
3. Selectaţi cuvintele / mijloacele care fac din Ştefan cel Mare "o emblemă a grandiosului
4. Discutaţi rolul antitezei.
5. Comentaţi rolul stilistic al imperfectuliti "ieşeau’'.
REZOLVARE:
1. Fragmentul selectat constituie o parte a evocării luptei de la Podul înalt (1475) şi se încadrează în capitolul al XV-lea (intitulat
83
I
“Genunea pe genune o chiamă”) din volumul “Oamenii Măriei Sale”.
2. Lupta este descrisă pe două planuri:
a) în planul real, în acea dimineaţă de ianuarie, grosul oştii otomane a fost atras într-o mlaştină şi nimicit de grupurile de luptători {“steagurile”) aflate sub comanda Jderilor.
b) în plan fabulos, metafora “trupul balaurului” (desemnând oastea otomană) sugerează Răul; în aceşti termeni, moldovenii devin imagini multiplicate ale Feţilor-Frumoşi din basme.
Imaginea bătăliei este dinamică, planul vizual este preponderent, iar termenii arhaici (“saivane”, “hadămb”) contribuie la culoarea de epocă.
3. “acea înfricoşătoare izbândă a lui Ştefan Vodă, care s-a vestit îndată cu faimă în lume şi s-a pomenit în veac”. Grandioasă, figura domnitorului se proiectează nu doar asupra spaţiului bătăliei, ci şi asupra timpului. De mare rezonanţă este inversiunea “înfricoşătoare izbândă” cu ecouri de pedeapsă sacră.
4. Antiteza se constituie între imaginile fabuloase ale moldovenilor şi cele minimalizate ale inamicilor, reduşi la ultima expresie a existenţei (“viermete de oameni negri”) şi înspăimântaţi.
Ultima comparaţie a textului (“spaima izbucnise ca praful de puşcă”) sugerează o frică imensă, contrastând şi ea cu loviturile “tari” şi “neînduplecate” ale răzeşilor.
5. Imperfectul “ieşeau” prelungeşte în timp acţiunea, de parcă din “trupul balaurului” ar fi curs la nesfârşit acei oameni mărunţi şi negri.
Peste întregul fragment se arcuieşte motivul jertfei pentru ţară: “cu mare pieire şi jertfă din partea răzăşimif'.

TESTUL nr. 3

08:33 0 Comments

Argumentaţi, într-un text scurt, justeţea opiniei: "Prezenţă aproape mitică, persoana voievodului, marcând puternic veacul, e o emblemă a grandiosului(C. Ciopraga).
REZOLVARE:
Chiar dacă numele lui Ştefan cel Mare nu apare în titlu, prezenţa lui se simte în fiecare pagină a romanului, devenind copleşitoare.
încă de la început, la hramul mănăstirii Neamţ, imaginea voievodului tinde spre sacru:
în 1469, "Vodă Ştefan călcând atunci în al patruzecelea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor cărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde, tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în susîncă din prima scenă, proiectat pe lumină, Ştefan poartă parcă o aură de sfinţenie; "Şiragurile dintâi păreau a nu cuteza să ridice frunţile către strălucitul chip al domniei".
Asemeni zeilor din Olimp, el se trage din strămoşi deosebiţi de oamenii de rând, căci - spune Amfilohie Şendrea - "Dragoş Voievod, cel dintâi şi Bogdan Voievod, cel de al doilea, au fost legaţi cu jurământ înfricoşat şi li s-a pus cu foc pe umărul stâng, pecete, şi au fost trimeşi dincoace de munţi, la marginea lumii ca să tocmească apărarea creştinătăţiiînsuşi voievodul are o taină cunoscută doar de câţiva curteni: "Căci Măria Sa are pecete pe braţul său drept şi legământ sfânt".
De la început, aflăm că Ştefan este un initiat, deoarece "este o poveste cum că părintele său Bogdan l-a blagoslovit în taină la o biserică din muntele Atosului, ca să se ridice în zilele lui cu puteri mari de oşti şi să bată război cu spurcaţii ismailiteni''. Cuviosul Nicodim îl compară cu Arhanghelul sortit să ucidă "fiara".
Deşi este un învătat care a sorbit din izvoarele înţelepciunii Orientului, Ştefan nu se consideră desăvârşit. De aici, clipele de retragere din lume când domnul se trudeşte să dezlege întrebările
fără de răspuns ale “Cărţii neamului său”, meditaţia constituind un mod de purificare şi de înţelegere superioară a istoriei; de aici, regresiunea în natura primară, când voievodul încearcă să dea de urma pustnicului vieţuitor în muntele ascuns; iar dacă trupul slăbit de ani n-a fost găsit, lângă peşteră, oamenii domniei găsesc "iarba pustnicului” - echivalent al “Crengii de aur” cu virtuţi miraculoase; epoca de plenitudine a lui Ştefan se va desfăşura sub semnul atotputernic al acestei embleme.
Ştefan a găsit ţara în sărăcie şi “a bătut război” cu cei care împiedicau procesul de centralizare a statului, iar pe cei care unelteau împotriva ţării, domnul i-a pedepsit în numele liniştii ei.
Impresionează în această figură de proporţii magnifice măreţia telului propus: izbăvirea creştinătăţii de primejdia otomană, ideal pe care o viaţă nu-1 poate cuprinde. De aici, proiectarea eternităţii peste dimensiunile umanului.

TESTUL nr. 35

08:33 0 Comments

Prezentaţi într-o compoziţie, particularităţile prozei istorice sadoveniene, urmărind:
I. Viziunea scriitorului asupra istoriei.
II. Caracterul epopeic al trilogiei “Fraţii Jderi":
a) structura trilogiei; motive narative;
b) existenţa unei acţiuni centrale eroice;
c) tabloul cuprinzător al vieţii unui popor;
d) tendinţa spre fabulos şi monumental.
76
REZOLVARE:
1.1. Mihail Sadoveanu este creatorul romanului istoric în literatura română.
Prima lucrare inspirată din istorie este “Şoimii' (1904), descriind încercarea fraţilor Potcoavă de a-1 pedepsi pe trădătorul lui Ioan Vodă cel Cumplit.
“Vremuri de bejenie” (1907) evocă o călătorie printr-o Moldovă pustiită de năvălirile tătăreşti, văzută prin ochii unui băştinaş întors din Polonia.
“Neamul Şoimăreştilor” caracterizat drept “o varietate a romanului de aventurF (Călinescu) cuprinde momente specifice acestei categorii de opere: fapte eroice, o răpire, o călătorie, o iubire trădată. Dincolo de acestea, se conturează un puternic sentiment al apartenenţei la grupul social de origine, Tudor Şoimaru fiind “un Pardaillan român” (C. Ciopraga) şi un înfăptuitor al justiţiei de grup.
“Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă” (1929), reconstituie călătoria abatelui de Marenne prin Moldova anului 1679- Un alt plan al acţiunii prezintă iubirea nefericită a lui Alecu Ruset pentru domniţa Catrina (fiica lui Duca Vodă). Finalul acţiunii este tragic: încercând să împiedice nunta domniţei cu mirele impus de tatăl ei (Ştefan Beizade), Alecu Ruset este ucis de voievod.
Operele din prima perioadă de creaţie se caracterizează prin evocarea unei lumi aflate sub semnul unui timp tragic.
1.2. Ieşirea din acest con de umbră al istoriei se va face pe calea mitului: trilogia “Fraţii JderF (1935-1942) evocă o Moldovă idilică, văzută într-o epocă de rodnicie miraculoasă. Oamenii sunt ceremonioşi, iar societatea este organizată după principiul familiei în care Ştefan cel Mare este “tatăl” şi stăpânul tuturor, văzut aproape ca un semizeu.
O particularitate a acestei viziuni o constituie tenta de fabulos care se arcuieşte peste evenimentele descrise: în lupta de la Podul înalt, oastea otomană este văzută ca un “balaur” al cărui trup este tăiat în două de “oamenii Măriei Sale” (care devin astfel ipostaze multiplicate ale Feţilor Frumoşi din basme); tot aşa, voievodul, bătrânul Nechifor Căliman, fiii acestuia şi alte personaje sunt proiectate în miraculos.
1.3. Tot în “Fraţii JderF’ sunt prezentate două războaie: confruntarea cu tătarii, de la Lipnic şi pomenita luptă cu turcii de la
Podul înalt.
în ambele, eroismul şi capacitatea de jertfa a luptătorilor moldoveni sunt impresionante: viziunea eroică si legendară asupra istoriei constituie a treia trăsătură a romanelor sadoveniene.
Semnificativă este, în acest sens, moartea comisului Manole Păr Negru (care repetă, la Vaslui, jertfa celui dintâi Manole, cu deosebirea că sacrificiul lui, al lui Simion, al bătrânului Căliman şi al altor oşteni, va deveni temelia istoriei viitoare).
1.4. Spre bătrâneţe, Sadoveanu priveşte istoria cu liniştea înţeleptului antic. Din această pricină, în romanul “Nicoară Potcoavă" (1952), reluând acţiunea din Şoimii', autorul devine şi mai reflexiv. Meditaţia asupra evenimentelor istorice constituie cea de a patra particularitate a romanelor istorice sadoveniene.
1.5. După mitul vârstei de aur (prezent în trilogia "Fraţii Jderi'), al doilea ca importanţă ar putea fi mitul crengii de aur (romanul “Creanga de aur" - 1933). Cu o acţiune începută în anul 787 în vechea Dacie, romanul ne poartă pe drumurile Bizanţului (acolo unde Kesarion Breb îşi desăvârşeşte iniţierea). La întoarcere, devenind al 33-lea mare preot în cultul lui Zalmoxis, Breb va primi medalionul sacerdotal (simbol al crengii de aur).
în aceeaşi carte (cea mai profundă şi cea mai tulburătoare dintre scrierile istorice sadoveniene), apar şi alte mituri: al numărului sacru, al şarpelui, al paradisului pierdut, al iubirii tragice.
împletirea istoriei cu mitul constituie o altă caracteristică a viziunii sadoveniene asupra istoriei.
II. Caracterul epopeic al trilogiei uFraţii Jderi\
a) Trilogia epică Fraţii Jderi' este alcătuită din trei volume: “Ucenicia lui lonuţ' (1935), “Izvorul Alb" (1936) şi “Oamenii Măriei Sale" (1942).
Epoca evocată de autor corespunde anilor de glorie (1469- 1475) din domnia lui Ştefan cel Mare, cu prezentarea vieţii de la curtea domnească, a luptelor cu tătarii (de la Lipnic) şi cu turcii (de la Podul înalt), toate fiind dominate de personalitatea puternică a domnitorului. v
în toate cele trei volume sunt 47 de capitole (17+15+15), ale căror titluri rezumă acţiunea ("Jderii se duc la domnie’’, “Se înmulţeşte neamul comisului"), au nuanţă cronicărească ("Despre ieşirea în pradă a tătarilor de dincolo de Volga”) sau rezonanţe filosofice (“Genunea pe genune o chiamă ”).
Volumul I are drept principal motiv narativ “ucenicia"
78
(iniţierea) lui Ionut. mezinul comisului1 Manole Păr Negru, în tainele armelor, ale vieţii de la curtea domnească şi ale iubirii.
Volumul începe prin prezentarea mulţimilor adunate la hramul mănăstirii Neamţ, sărbătoare Ia care urma să ia parte şi domnul. Apariţia acestuia în “sâgetâri de lumi.ia" va aduce o schimbare şi în destinul celui mai mic dintre Jderi: Ionuţ va fi luat la curtea domnească spre a deveni prietenul şi sfetnicul de taină al lui Alexăndrel - coconul domnesc - şi spre a deprinde împreună cu acesta, meş:eşugul armelor şi învăţătura de carte. Paşii celor doi tineri se abat şi prin Ţara de Sus, Ia lonăşeni, purtaţi de dragostea pe care aceştia i-o nutresc jupâniţei Nasta. Duşmani ai voievodului, refugiaţi în Lehia uneltesc să-l prindă la lonăşeni pe Alexăndrel, dar curajul şi vitejia lui Ionuţ îl salvează.
O incursiune a tătarilor pune capăt acestei iubiri, căci Nasta este răpită şi vândută apoi turcilor. însoţit de un slujitor credincios, Ionuţ pleacă în căutarea ei, urmat la scurtă vreme,, de ceilalţi Jderi. Totul este zadarnic, deoarece Nasţa se aruncase în mare de pe corabia care o ducea “în pământul turcului”.
Acest plan al acţiunii are în centru motivul iubirii pierdute, întregul volum fiind caracterizat de Călinescu drept “poemul întâiei dragoste juvenile".
La Timiş, unde hălăduiesc în voie hergheliile domnitorului, hoţi vestiţi pun la cale uciderea lui Catalan - armăsarul alb care-i aducea lui Ştefan numai victorii. Graţie vitejiei şi chibzuinţei lui Simion Jder, furii sunt împiedicaţi de la această fărădelege.
Moldova lui Ştefan trăieşte o epocă de fericire idilică şi uriaş belşug; oamenii ospătează la hanuri sau sub poala pădurii, iar domnul umblă pe la mănăstiri şi prin ţară, binecuvântând norodul. Impresia că această rodnicie a unui pământ necălcat parcă de oameni se situează în timpul mitic, determină un alt motiv al volumului I: motivul vârstei de aur.
Volumul ai II-lea, "Izvorul Alb ”, este structurat pe câteva evenimente: mai întâi, căsătoria lui Ştefan cu Maria de Mangop “impărătifă” de viţă bizantină; tot acum, Simion - fiul cel mare al Iui Manole şi al doilea comis al domniei se îndrăgosteşte de jupâniţa Maruşca, fiica tăinuită a voievodului.
Caracterizat de Călinescu drept “poem al dragostei matrimoniale” acest volum impresionează prin integrarea umanului în mişcarea universală:,,^ ,jp£,vyn cutremur care înspăimântă cetatea şi bântuie o secetă - proiecţii ale mâniei
79
dumnezeieşti abătute peste pământ, iar domnul merge la vânătoare într-un loc măreţ şi sălbatic numit Izvorul Alb. Expediţia constituie o călătorie iniţiatică necesară ca o purificare înaintea luptelor cu turcii şi o regresiune în timpul preistoric. Ştefan'urmăreşte bourul alb nu pentru a-1 ucide, ci pentru a descoperi chilia unui vechi sihastru care prevestea viitorul.
Motivul narativ al volumului al 11-lea ar putea fi întoarcerea la tiparele primordiale, prin reconstituirea perechii mitice, prin vânătoare (una dintre primele ocupaţii ale omenirii) şi prin regresiunea în natura primară.
Volumul al III-lea, “Oamenii Măriei-Sale", constituie o ridicare la dimensiuni apoteotice a vitejilor lui Ştefan. Marele Voievod îşi alcătuieşte tabăra la Vaslui întru înfruntarea oştilor lui Mehmet. Romanul se încheie cu lupta de la Podul înalt (1475), unde Ştefan obţine o răsunătoare victorie; aici mor: comisul Manole şi fiul său Simion, bătrânul Nechifor Căliman şi fiul său Samoilă - toţi săvârşind jertfa primului Manole, pe care se va ridica însăşi istoria şi eternitateâ. în cuibul de Ia Timiş, un nou Manole (fiul lui Simion) va asigura neistovirea vieţii şi a neamului românesc.
Motivele celei de a treia cărţi (al luptei si al sacrificiului) conferă dimensiuni legendare personajelor.
b) Ca în marile epopei ale lumii, întreaga acţiune â trilogiei este închegată pe un plan de măreţie fantastică: întâmplările, eroii, natura ca element egal cu oamenii, atmosfera plină de suflu vitejesc, toate dominate de forţa destinului în existenţa umană şi în istorie, ne duc cu gândul la Homer.
Existenta unei acţiuni centrale eroice - element specific epopeei - străbate întreaga trilogie. Deşi domnia lui Ştefan a fost atât de bogată în războaie, Sadoveanu se opreşte doar asupra a două dintre ele: lupta cu tătarii de la Lipnic (1469) şi cea cu turcii de la Podul înalt (1475). în ambele, tălăzuirile ’de oameni sunt desfăşurate în tablouri panoramice; evocarea luptei de la Vaslui este grandioasă: imaginii oştii otomane i se substituie imaginea fabuloasă a unui balaur cu multe capete şi labe atras în mlaştină de trâmbiţele moldovenilor, ca într-un tablou apocaliptic. Totul este dominat de figura lui Ştefan ridicat la rang de personaj mitic: “... mânaţi de biciul de foc al acelui arhanghel înfricoşat'.
c) O altă trăsătură a epopeei o constituie tabloul cuprinzător al vieţii unui popor. în roman, existenţa calmă, idilică a oamenilor.
80
natura bogată în care se simte neistovita pulsaţie a elementelor, iac din Moldova lui Ştefan un tărâm mitic sustras timpului. Există în acest pământ "... singurătăţi pe cure dintru începutul zidirii oamenii nu le călcaseră", există şi animale ale unei Dacii preistorice cum ar fi oile sălbatice ori zimbrii (unul dintre aceştia apare proiectat deasupra prăpăstiilor de la Izvorul Alb. ca un simbol emblematic atestând vechimea Moldovei şi permanenţa vârstei de aur, prelungite prin neîntrerupta persistenţă a preistoriei în istorie).
în clipele de pace, natura trăieşte într-o atmosferă de belşug şi fericire bucolică: albinele fac miere densă, iar spicul de grâu este mare "cât degetul mijlociu aI unui bărbat plugar". Oamenii se mişcă domol, ospătează la hanuri sau în jurul focurilor aprinse sub poala pădurii, sunt sfioşi şi ceremonioşi. O mare parte a oamenilor ne întâmpină pe drumuri, în mod simbolic, drumul fiind un mijloc prin care se poate dobândi adevărul şi un instrument al destinului.
d) Timpul mitic, prezenta unor personaje extraordinare, anarenate într-o acţiune la care participă si forte supranaturale, constituie o altă trăsătură a epopeei. Aici. alături de Ştefan care este privit ca un personaj aproape fabulos, există şi alţi eroi asupra cărora se proiectează aura mitologică a domnului: feciorii lui Căliman (nişte "inorogi" porecliţi de lonuţ "Strâmbă Lemne" şi "Sfarmă Piatrăcomisul Manole (care se lasă călcat de urs pentru a dobândi puteri din legătura cu pământul ca şi Anteu); lonuţ (poreclit Făt-Frumos în limbaj autohton), bătrânul Căliman (care pare a cunoaşte secretul vieţii fără de moarte).
Există, desigur, şi alte trăsături care apropie trilogia "Fraţii Jderi” de epopee: numărul de cinci al fraţilor Jderi (care aminteşte, conform opiniei lui Edgar Papu. de cei cinci fraţi Pandava din epopeea indiană "Mahabharata"). cadenţa lentă a acţiunii. încadrarea lui Ştefan cel Mare într-un registru zeiesc si altele.
Tot aici se încadrează şi titlul trilogiei care "ne indică acea pluralitate familială cu reminiscenţe gentilice, proprie epopeii începuturilor" (E. Papu).
Specia literară a acestei opere este greu de încadrat în definiţiile consacrate, "Fraţii Jderi" fiind (conform opiniei cercetătorului citat anterior) "roman istoric, dar totodată şi epopee, şi cronică, şi legendă, şi poem folcloric, şi rapsodie naţjppplă. şf roman realist".
Curentul literar în care se integrează,proza istorică sadoveniană este romantismul; la aceasta contribuie: inspiraţia din istorie.
dimensiunea neobişnuită a unor eroi, mitul, întâmplările excepţionale.
Note:
1. comis = mare dregător care avea în sarcina sa caii şi grajdurile domneşti.

TESTUL nr. 34

08:32 0 Comments

Să se comenteze deznodământul romanului “Baltagul' de M. Sadoveanu.
REZOLVARE:
Deznodământul romanului este o consecinţă a momentului culminant (descoperirea osemintelor lui Nechifor, într-o râpă) şi cuprinde scena praznicului, prelungită prin recunoaşterea adevărului de către cei'doi ucigaşi (Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui).
După ce Vitoria s-a despărţit, la cimitir, de soţul ei (pe care n- avea “să-l mai vadă până la învierea cea din veac"), are loc praznicul. Ritualul se desfăşoară sub lumina soarelui în asfinţit, încheind moartea mioritică şi lungul drum al femeii.
In timpul mesei, Vitoria îi supune pe cei doi ucigaşi (Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui) unui adevărat război psihologic: îi arată lui Gheorghiţă baltagul celui dintâi, menţionând că “este mai vechi” şi “ştie mai multe”, ori reconstituie scena morţii lui Nechifor, ca şi când ar fi fost de faţă.
Creşterea tensiunii sufleteşti a lui Bogza, este reliefată printr-o gesticulaţie specifică omului încolţit {“Bogza (...) bău pe nerăsuflate un pahar de vin, şi încă unul") şi printr-o gradare a verbelor care-i denumesc acţiunile (“vorbi”, “mormăi cu mânie’’, “răcni”, “mugi”), până în clipa când barierele se rup: năvălind pe uşă, Bogza este recunoscut de câinele lui Nechifor, care “se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge".
Sugrumat de câine şi lovit în frunte cu baltagul de către Gheorghiţă, Bogza îşi mărturiseşte fapta, cerând să fie iertat, pentru a putea să moară.
Cuţui este arestat de oamenii stăpânirii.

TESTUL nr. 33

08:32 0 Comments

Comentaţi următorul text:
“Şi de poveste şi de asemenea vorbe iuţi, Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, îşi aducea aminte, stând singură pe prispă, în lumina de toamnă şi torcând. Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrăngea lumina castanie a părului, erau duşi departe. Fusul se învârtea harnic, dar singur. Satul risipit pe râpi sub pădurea de brad, căsuţele şindrilite între garduri de răzlogi, pârâul Tarcăului care fulgera devale între stânci erau căzute într-o negură de noapte. Acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute. Nechifor Lipan plecase de acasă după nişte oi, la Dorna, ş-acu Sfăntu-Andrei era aproape şi el încă nu se întorsese
(M. Sadoveanu: “BaUaguF).
Cerinţe:
1. Stabiliţi locul şi rolul acestui fragment, în roman.
2. Selectaţi termenii/construcţiile care cuprind elemente de portret.
3. Explicaţi cuvintele: “Fusul se învârtea harnic, dar singur".
4. Definiţi expoziţiunea (ca moment al subiectului).
REZOLVARE:
1. Fragmentul de mai sus este plasat la începutul romanului “BaltaguF de M. Sadoveanu, după anecdota despre formarea neamiirilor şi după un scurt episod retrospectiv.
Fragmentul constituie expoziţiunea romanului, fixând: locul acţiunii (un sat de munte, despre care aflăm ulterior că se numea Măgura Tarcăului); timpul acţiunii (toamna târziu, spre sfârşitul lui noiembrie); principalele personaje (Vitoria şi Nechifor Lipan).
2. “Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrăngea lumina castanie a părului ” şi “Acei ochi aprigi şi încă tinerF.
3. Propoziţia: ”Fusul se învârtea harnic, dar singur” sugerează grijile care îi dădeau târcoale Vitoriei; motivul lor este explicat în ultima frază: soţul muntencei plecase la Dorna, să cumpere nişte oi şi cu toate că trecuse destul timp, încă nu se întorsese. Abia mai târziu, din desfăşurarea acţiunii, reiese că motivul acestei absenţe îl constituie uciderea lui Nechifor de către alţi doi oieri, la începutul lui noiembrie (intriga).
4. Expoziţiunea este partea introductivă a unei opere, în care se prezintă timpul şi spaţiul acţiunii precum şi unele personaje.

TESTUL nr. 32

08:31 0 Comments

Se dă textul:
“Timpul stătu. II însemna totuşi cu vinerile negre, în care se purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură. Sărbătorile şi petrecerile solstiţiului de iarnă i- au fost pentru întâia oară străine şi depărtate. Urările de Anul Nou, capra şi căluţul şi toată zvoana şi veselia cotlonului aceluia de munte le respinsese de către sine.
Izolate de lumea din văi, rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani, se veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult; stăpânii se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rânduielile omului şi ale stihiilor stătuseră”.
(M. Sadoveanu: “Baltagul').
Comentaţi acest fragment, având ca puncte de reper:
1. Stările sufleteşti ale personajului Vitoria Lipan.
2. Rolul tradiţiei în viaţa muntenilor.
3. Mijloacele artistice utilizate.
REZOLVARE:
1. Primul episod al acestui fragment prezintă tragica zbatere a Vitoriei Lipan, mâhnirea şi amărăciunea care îi invadează sufletul, pe măsură ce înţelege că soţul ei a murit. Din această pricină, sărbătorile de iarnă îi aduc pentru întâia oară, un acut sentiment de înstrăinare. Până şi timpul îşi modifică dimensiunile, oprit parcă din eterna lui curgere şi încremenit într-o durată întunecată, marcată doar de vinerile postului negru.
2. în viaţa muntenilor, tradiţia este ridicată la rangul de lege.
Autorul accentuează, prin repetare, ideea izolării acestui spaţiu,
fapt care transformă “cotlonul acela de lume'' într-o “insulă” în care se păstrează sacrul. La aceasta contribuie şi datinile de Anul Nou (urările, capra, căluţul) pomenite aici: lumea muntelui păstrează vechile ritualuri precreştine, conform cărora, la fiecare primenire a anilor se repetă Geneza.
Păstrând “rânduielile", oamenii se situează într-un timp etern, indiferent la schimbarea stăpânilor şi a limbilor.
3. Epitetele: “vinerile negre” şi “broboada cernită” sugerează doliul; repetiţia “rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani" creează sugestia curgerii “omenetului” sadovenian, care şi-a trăit destinul într-un timp parcă fără limită.

TESTUL nr. 30

08:30 0 Comments

Se dă fragmentul:
“-Adevărat, era om cu harţag la chef, se învoi Vitoria. Mie mi- era drag când îl vedeam aşa, cu mare coraj. Nu-i putea sta nimeni împotrivă. Odată, venind noi de la Piatra, pe când eram grea cu Gheorghiţă acesta, ne-au ieşit înainte oameni mânjiţi pe obraz cu funingine. Au ridicat ciomegele asupra noastră şi au strigat să lepădăm paralele pe care le avem şi merindele pe care le purtăm. Se suiseră spre noi dintr-o râpă, la un corn de drum, pe înserat. Nechifor avea baltag. Numai şi-a lepădat din cap căciula, şi-a scuturat pletele ş-a înhăţat baltagul. Atâta a strigat: Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui şi vp prăvălesc cu piciorul în râpă. Aceia au ferit pe după nişte ciritei şi s-au dus. De hoţi nu se temea; avea stăpânire asupra lor. Doar dacă l-or fi pălit dintr-o lăture, prietini, pe furiş”.
(M. Sadoveanu: “Baltagul”):
Cerinţă:
Pornind de la acest fragment, explicaţi într-un text scurt, prezenţa personajului Nechifor Lipan.
REZOLVARE:
Imaginea lui Nechifor Lipan constituie încă o deosebire între baladă şi roman; aceasta nu ştirbeşte însă frumuseţea personajului din “BaltaguF, chiar dacă figura lui se constituie în absenţă.
Nechifor Lipan este prezentat în mod retrospectiv, chipul lui închegându-se din amintirile Vitoriei ori ale oamenilor care l-au cunoscut.
în gândurile femeii, înfăţişarea fizică a celui dus se leagă dfe momentele vieţii lor comune: “La mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprâncene aplecate şi la toată înfăţişarea lui îndesată şi
69
regularitatea lor de ceasornic străvechi se încadrează momentele existenţiale ale obştii: ritualurile sărbătorilor de iarnă, botezul, nunta, înmormântarea.
Reţin atenţia, în roman, două dintre aceste momente (primul, evocând o nuntă, iar al doilea - descriind ritualul înmormântării osemintelor lui Nechifor):
a) La Cruci, unde Vitoria "a dat de nuntă”, drumeţii sunt invitaţi să bea "în cinstea feciorului de împărat” - aluzie transparentă la vechea oraţie de nuntă despre care scria D. Cantemir în “Descriptio Moldaviae". Şi cum fiecare căsătorie constituie o repetare a apariţiei primei perechi a lumii, muntenii păstrează calendarul “cel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam".
b) Ritualul înmormântării constituie mobilul lungului drum al Vitoriei care ştie că Nechifor trăise aidoma visul ei prevestitor: trecuse călare o apă neagră, întors cu faţa spre apus. Cuvintele muntencei ("Ii fac toate slujbele rânduite, ca să i se liniştească sufletul”) o apropie de personajul antic Antigona (din tragedia cu acelaşi titlu, de Sofocle).
Detaliile ritualului funerar (car cu boi, cetină, buciumaşi, bocitoare, pânza care semnifică “podurile” din ’'drumul” mortului) ţin de un timp străvechi şi emană din fondul spiritual autohton.
în roman, autorul evocă o lume arhaică în care datinile s-au păstrat "ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult". Prin aceste tipare în care s-au integrat "rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani", lumea sadoveniană este proiectată într-un timp străvechi, sacru şi pur.
III. în “Baltagul”, din ţesătura aparent simplă a faptelor, se relevă un substrat mitic de mare profunzime:
1. Mitul mioritic (acceptat de unii, contestat de alţii) se concretizează în faptul că romanul continuă acţiunea baladei.
în spatele naraţiunii stă ideea destinului uman: autorul ridică o întâmplare la rang de universalia, căci moartea este “a lumii mireasă”, stăpânind tot ceea ce stă, la un moment dat, sub semnul fiinţării. Rupt din Univers prin naştere, omul se reintegrează în acesta prin moarte, pentru a-i perpetua splendida unitate: Nechifor care “s-a înălţat în soare” devine Omul universal şi personaj-sumă al lumii. Timpul acţiunii este mitic, prezentul curgând în trecut prin păstrarea tradiţiei şi prin existenţa mereu egală cu ea însăşi. Spaţiul este unul închis: numele satului (Măgura Tarcăului) nu are
72
importanţă pentru că el simbolizează un sat pentru eternitate, sustras timpului comun.
2. Mitul soarelui (cu rădăcini în mitologia egipteană) ar sta, conform opiniei lui Al. Paleologu, la baza întregii naraţiuni.
Motivul soarelui străbate întreg romanul, conferind oamenilor şi întâmplărilor o aură de sacralitate; prin el se realizează dimensiunea cosmică a iubirii, a vieţii şi a morţii. Soarele este Muma în sens goetheean, în care se întoarce trecătoarea alcătuire umană; sub lumina lui începe lunga călătorie a Vitoriei care i se închină ca în vechile ritualuri păgâne. Semn al purităţii, al sincerităţii şi căldurii sufleteşti (“... mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el rupta') şi martor al clipei în care Nechifor a stat în cumpănă cu Neantul, soarele intră în chiar destinul uman.
3. Mitul marii călătorii este subînţeles, drumul Vitoriei în căutarea osemintelor lui Nechifor fiind o replică pământenă la "marea călătorie" în care a plecat “dalbul de pribeag”; şi pentru ca sufletul lui să-şi găsească odihna, femeia şi feciorul ei cutreieră munţii, spre a împlini datina: "Să nu rămăie între lupi; să-l aduc între creştini".
4. Mitul crengii de aur poate fi recunoscut în ultima parte a romanului, după ce iniţierea lui Gheorghiţă ia sfârşit, el fiind pregătit să-şi asume rolul şi locul pe care Nechifor le avusese în comunitate.
Acest sfârşit are loc în noaptea în care feciorul mortului coboară în râpă (act care echivalează cu o descindere în Infern) pentru a se “naşte” a doua oară, după ce primise, în sufletul lui, fiinţa celui dus: “Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui, în paşi, în zboruri, în chemări".
In scena praznicului, baltagul devine, “Creanga de aur" care va deschide drumul tânărului iniţiat: lovindu-l pe Bogza, în frunte, cu baltagul, Gheorghiţă îşi va recupera nu doar oile, ci şi locul pe care Nechifor îl avusese în comunitate (şi pe care i-1 uzurpase ucigaşul).
IV. Ca specie literară, “BaltaguT' este un roman; comentatorii au relevat caracterul polifonic al acestei capodopere socotită a fi şi epos al morţii, şi roman al iniţierii unui tânăr, şi poem al iubirii matrimoniale, şi monografie a spaţiului montan şi poem al naturii.
Curentul literar în care se încadrează “Baltagul" este realismul

TESTUL nr. 29

08:29 0 Comments

Explicaţi semnificaţiile titlului romanului “Baltagul” de M. Sadoveanu.
REZOLVARE:
Titlul romanului are cel puţin trei semnificaţii:
a) de unealtă încrustată în destinul munteanului căruia i-a fost hărăzit “să-şi câştige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa”.
b) de armă a crimei şi “instrument” al soartei lui Nechifor (“Oase risipite, cu zgărciurile umede, albeau ţărâna. Botforii taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor {...], Căvătăna era soartă
68
de baltae”. s.n.);
c) în termenii mitului crengii de aur, baltagul înlocuieşte arma prin care conducătorul tribului este ucis, pentru ca învingătorul să-i ia locul. în roman, baltagul este tot o “creangă de aur”, momentul în care fiul mortului îl loveşte pe Bogza în frunte, simbolizând preluarea de către tânărul iniţiat, a locului pe care tatăl său îl ocupase în lume (şi pe care ucigaşul i-1 furase).
In esenţă, baltagul simbolizează viata, moartea si neistovita curgere a generaţiilor.

TESTUL nr. 28

08:28 0 Comments

Elaboraţi o compoziţie în care să demonstraţi existenţa unor relaţii între balada pastorală “Mioriţa” şi romanul "BaltaguT’ de M. Sadoveanu, urmărind:
I. Prezentarea motto-ului romanului şi a semnificaţiei acestuia.
II. Asemănări şi deosebiri între cele două creaţii.
III. Caracterizarea personajului Vitoria Lipan.
REZOLVARE:
I. Mihail Sadoveanu (1880-1961) a fost cel mai mare povestitor artist al nostru. Opera sa constituie un edificiu unitar şi monumental, o "eternă reîntoarcere” la tiparele din obârşii: pământul (văzut ca mit, ca "mumă” care naşte mereu viaţa din moarte), marele Timp (curgere heracliteană1 în care sunt antrenate mii de destine) şi omul (văzut ca arhetip descinzând din Marele Strămoş şi întorcându-se în acesta).
Roman cu “intrigă antropologică ’’/Călinescu), “Baltagut' este totodată o carte a unor mari probleme existenţiale: întoarcerea omului, prin moarte, la Fiinţa universală, atotputernicia destinului, viaţa ca durată integrată marilor mişcări cosmice (aici, prin transhumanţă). Prin toate aceste idei, "Baltagul”, se apropie de balada pastorală "Mioriţa".
Sub raport compoziţional, romanul este alcătuit din 16 capitole (numerotate cu cifre romane, fără titluri), cu o acţiune desfăşurată cronologic, din toamnă şi până în primăvara următoare.
Motto-ul romanului: "Stăpâne, stăpâne. 7 Mai chiamă ş-un câne..." i-a determinat pe muîţi comentatori să-l considere drept o continuare a baladei pastorale "Mioriţa", autorul păstrând "toată puritatea de timbru a baladei şi tot conturul ei astral" (Perpessicius); la antipod, se află opinia potrivit căreia romanul lui
65
Sadoveanu este "povestea lui Isis în căutarea trupului desmembrat al lui Osiris” (Al. Paleologu), fiind inspirat din vechi mituri egiptene.
II. La un prim nivel de lectură, acţiunea ar putea fi structurată pe trei momente mari (aşteptarea, drumul, pedepsirea ucigaşilor) şi rezumată, la modul cel mai simplu, astfel:
Nechifor Lipan - cioban din Măgura Tarcăului - pleacă la Dorna să cumpere nişte oi. Târziu, spre finele lui noiembrie, soţia sa Vitoria dă semne de nelinişte, cu atât mai mult, cu cât are vise premonitorii şi alte “semne”.
Se conturează astfel, primele deosebiri dintre opera sadoveniană şi balada “Mioriţa":
a) acţiunea romanului începe în momentul în care se încheie balada (după moartea ciobanului moldovean);
b) personajul feminin ("măicuţa bătrână”) este reprezentat de soţia celui mort.
Comun este însă puternicul zbucium pe care îl trăiesc cele două personaje, Vitoria traversând iarna cu sentimentul tot mai acut al morţii lui Nechifor.
Femeia încearcă să afle răspunsul la marea ei întrebare, apelând la preotul Dănilă ori la baba Maranda (vrăjitoarea satului), dar fără folos. Pe măsură ce înţelege că lui Nechifor i-a fost hărăzit să moară, Vitoria se hotărăşte să-i caute osemintele, întru împlinirea datinei.
Ca în marile tragedii antice ideea existenţei unui destin pe care oamenii nu-1 pot schimba traversează cele două opere; în acest sens, cuvintelor “Şi de-o fi să moi-" (spuse de ciobanul din baladă ) le corespund spusele Vitoriei: "... i-a fost lui Nechifor scrisă o asemenea soartă pe care nimica n-o putea înlătura".
în scopul căutării “urmelor“ soţului ei, munteanca se purifică (postind vinerea, timp de douăsprezece săptămâni) şi o lasă pe fiica ei Minodora la mănăstire.
Apoi, tot într-o zi sfântă (vineri. 10 martie). Vitoria şi fiul ei Gheorghiţă îşi încep călătoria.
Refăcând drumul parcurs de Nechifor. cei doi vor traversa nu doar un spaţiu, ci şi un itinerariu al vieţii: la Borca, ei iau parte la un botez, la Cruci, se întâlnesc cu o nuntă, pentru ca, în final, să săvârşească (la Sabasa) ritualul înmormântării Jui Nechifor.
Se conturează astfel o nouă deosebire între baladă şi roman: în prima, zbuciumul bătrânei mame (concretizat în suita de epitete
66
gerundivale “lăcrimând”, “alergând", "întrebând", "zicând”) nu are rol ritualic, sarcina îngropării revenindu-Ie celor doi ciobani; în cazul Vitoriei, călătoria va constitui o replică pământeană la marea călătorie de dincolo de moarte a lui Nechifor. După parcurgerea simbolică a drumului unei existenţe, se va putea săvârşi contopirea cu pământul (parte integrantă a marelui Cosmos).
Ucis la apus de soare (ca şi tânărul cioban din “Mioriţa”), Nechifor “s-a înălţat în soare” săvârşind, şi el, gestul întoarcerii la origini.
In baladă însă tânărul păstor fiind “nelumit”, această întoarcere este săvârşită prin alegoria moarte-nuntă: sub lumina sutelor de “stele-făclii”, natura se transfigurează, dobândind o frumuseţe sublimă; străjuită de neclintirea munţilor mari, “nunta” este însoţită de armonii muzicale, ca un ritual sacru, ale cărui proporţii devin cosmice.
în roman, alegoria moarte-nuntă lipseşte, dar peisajul este luminat de soare (“Soarele de toamnă răsărise şi asfinţise asupra mortului singur şi asupra calului zdrobit”) - parte integrantă a aceluiaşi Cosmos sacralizat prin jertfa. De asemenea, din roman lipseşte şi “gura de raî” (care constituia, în baladă, o “poartă” a întoarcerii în spaţiul sacru); ea este înlocuită de punţile de piatră (simboluri ale “podului” dintre viaţă şi moarte), vegheate de Crucea Talienilor. (simbolizând, în termenii lui Mircea Eliade, stâlpul de jertfa).
III. Tot printre deosebiri ar putea să figureze şi personajul Vitoria Lipan.
Vitoria Lipan este un personaj exponenţial care cristalizează trăsăturile muntenilor - temperamente solare care pun viaţa în ecuaţie cosmică. Fiecare moment al aşteptării sau al drumului constituie o mărturie a unirii cu natura aflată mereu în consonanţă cu trăirile sufleteşti ale personajului. Motivul soarelui străbate întreg romanul, drumul Vitoriei - replică pământeană la marea călătorie de dincolo de moarte a lui Nechifor - devenind astfel o traversare a luminii impusă de dezlegarea tainei, ca o purificare.
Ca şi ceilalţi munteni care pun mai presus de orice respectarea datinilor lor “de la începutul lumii”, Vitoria îşi organizează viaţa în virtutea tradiţiei; imixtiunea civilizaţiei recente este considerată un sacrilegiu pentru că numai “rănduiala” are privilegiul de a conserva timpul, în această lume în care “ toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult”. De fapt, există
în “BaltaguF’ două timpuri: unul concret (deceniul al II 1-lea al secolului al XXlea) şi unul etern, păstrat prin ritual. în lunga ei călătorie, Vitoria întâlneşte o cumetrie, o nuntă şi face ea însăşi praznicul lui Nechifor. Simbolic, ea traversează astfel cele trei momente cruciale ale existenţei, pentru că de acum va începe o nouă viaţă. De altfel, plecarea ei în acel drum al destinului nu este decât poruncă a respectării datinei; ca şi Antigona, ea caută un mort pe care îl îngroapă pentru ca sufletul lui să-şi găsească odihna.
Ca în marile tragedii antice, apare în “BaltaguF un motiv al destinului: ”... i-a fost lui Nechifor scrisă o asemenea soartă pe care nimica n-o poate înlătura” - spune Vitoria şi el s-a înalţat în soare ori a curs pe o apă”, reîntorcându-se în marele Univers. în această lumină, prin săvârşirea unor gesturi arhetipale, Vitoria devine o preoteasă a vechimii care oficiază un cult străvechi întru desăvârşirea nuntirii cosmice.
“In căutarea ucigaşilor, Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulare, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare, şi când dovada s-a făcut, dă drumul răzbunării' (Călinescu).'Pedepsindu-i pe cei doi, Vitoria realizează un proces necesar: scoaterea “din lege” a morţii ca hazard, întoarcerea personajului în spaţiul mitic al muntelui echivalează cu o negare a celuilalt spaţiu, căci totul reîncepe cu o altă generaţie.
Note:
1. Heraclit = filosof antic grec; H. vedea timpul şi omul într-o continuă devenire, asemeni unui râu pe care curg mereu alte ape.